de Maria Elisabeta Boamfă
Metamorfoza – Kafka prin Kordonsky
N-aș fi crezut că reîntâlnirea cu Metamorfoza, după atâția ani, poate fi la fel de intensă ca experiența primei lecturi. Atunci era teribil de altfel, de nouă, acum a fost teribil de general valabilă. Mi s-a părut proaspătă, relevantă, și am conștientizat toate straturile deschise de Kafka și toate cele asumate, cu un curaj exemplar, de Yuri Kordonsky și de actorii din distribuție.
Cred că dublul rol al actorilor – povestitor și personaj – a fost esențial pentru păstrarea legăturii cu textul literar. De fapt, a funcționat ca o dublă potențare: textul literar a întărit interpretarea actorilor, iar interpretarea lor a întors sensul spre text. Am simțit visceral (cum altfel?) că noi toți suntem Gregor Samsa, că noi toți suntem mama, tatăl, sora, servitoarea, administratorul, chiriașii. Exact această idee apare și în prezentarea spectacolului de pe pagina Teatrului Excelsior: „Versiunea noastră a Metamorfozei nu e despre o insectă, ci despre fiecare dintre noi. Despre cum frumusețea și cruzimea, dragostea și dezgustul, ruptura și armonia pot trăi împreună în orice familie, în orice casă, în orice lume. Kafka lasă această rană deschisă. Noi o păstrăm la fel.”
Cred că marele merit al regizorului este că a reușit să aducă pe scenă ceva ce nu poate fi jucat. Scenografia Oanei Micu creează un univers instabil, fragmentat, în care spațiul se destramă odată cu personajele. În pofida acestor fragmentări – ale textului, ale jocului actorilor, ale spațiului și ritmului – am perceput spectacolul ca pe un monolit: indivizibil, compact, masiv.
Sex, bani & foame – Zola prin Perceval
Să faci un spectacol după Les Rougon-Macquart nu e o treabă ușoară, nici măcar dacă te numești Luk Perceval. Și nu e deloc o experiență ușoară nici pentru spectatori. Am simțit din plin complexitatea spectacolului. Atenția mi-a fost solicitată la maximum. L-aș revedea a doua oară ca să fiu puțin mai relaxată și să prind acele detalii și nuanțe care sigur mi-au scăpat în timp ce încercam să înțeleg cine e cine și când, pentru că actorii trec constant de la un personaj la altul. Identitățile lor nu sunt fixe, ci transferabile, interșanjabile, în flux. Granițele personajelor se dizolvă. Actorii devin recipiente, vase comunicante prin care trec, se amestecă și se reconfigurează destinele personajelor.
Spațiul este minimalist-industrial, parcă anume gândit ca să lase mai mult loc actorilor, care — schimbând permanent rolurile și registrele – amplifică energia.
În timpul vizionării, spectacolul mi-a adus abrupt revelația implacabilității istoriei. Oare avem vreo șansă reală să devenim mai buni? Să oprim moștenirile care se transmit din generație în generație și ne frâng sufletele, mințile și trupurile – violența, sărăcia, alcoolismul, vanitatea, goana după putere și bani, căderea brutală, ireversibilă, în concupiscență?
Finalul cu piesa „Formidable” spune ceea ce textul nu poate articula direct: că, dincolo de generații, roluri și destine, rămânem aceeași specie rănită, prinsă între instinct și ideal, între mizerie și demnitate. E un final care, deși emoționant, nu îndulcește nimic, doar întoarce oglinda spre noi, arătând că suntem, simultan, formidabili și fragili.
Replica-fantomă cu care plec din spectacolul ăsta, și care mă va bântui multă vreme, este: „Dacă dreptatea nu există pentru oameni, atunci ei ar trebui să dispară.”
Dar câte ar mai fi de spus… ! Am simțit ambele spectacole ca pe niște pilule cu eliberare prelungită. Niște pilule pe care le-am luat ca să înțeleg mai bine lumea din jur și pe mine. E ca și cum, odată văzute, spectacolele se vor juca mereu în mintea mea, descoperind alte straturi, alte adevăruri și sensuri care mi-au scăpat. Un perpetuum mobile interior generator de revelații.
