Toamna vârstelor. Trei premiere la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu

Diana Nechit

Stagiunea de toamnă a Teatrului Național „Radu Stanca” s-a deschis, programatic sau nu, sub semnul timpului. Trei premiere, trei texte canonice, trei vârste ale literaturii: un basm cult, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, o carte esențială a modernității, Alice în Țara Minunilor a lui Lewis Carroll, și o comedie clasică pe care fiecare generație o redescoperă ca pe o piesă scrisă despre ea, Școala nevestelor de Molière.

Două dintre ele poartă semnătura lui Ștefan Lupu, regizor și coregraf, care își instalează teatrul-dans în spațiul industrial al Fabricii de Cultură. A treia îi aparține lui Cristi Juncu, care traduce, adaptează și pune în scenă farsa lui Molière pe scena mare a teatrului.

Privite împreună, cele trei spectacole alcătuiesc o mică trilogie a inițierii. Făt-Frumos, Alice și Agnes sunt trei figuri ale pragului, trei tineri scoși din lumea protejată a copilăriei și aruncați într-un spațiu al încercărilor. Unul refuză bătrânețea și moartea, alta nu mai știe cine este într-un corp care crește și se micșorează după legi absurde, a treia a fost ținută într-o ignoranță atent supravegheată de un bărbat care se teme de propria îmbătrânire. Miza comună e dreptul de a crește. Și, odată cu el, dreptul de a-ți rosti singur numele.

Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Basmul ca ritual de trecere

Spectacolul are deja o biografie. S-a născut ca proiect al Departamentului de Artă Teatrală al Universității „Lucian Blaga”, a avut premiera în februarie 2025, a trecut prin Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu și intră acum în repertoriul Teatrului Național. Drumul de la exercițiul de școală la spectacolul de repertoriu seamănă, într-un fel, cu drumul eroului său: o generație tânără își caută locul și forma.

Constantin Noica vedea în povestea culeasă de Ispirescu un „basm al ființei”, poate cel mai adânc text filozofic al imaginarului românesc. Un prinț care refuză să se nască până nu i se promite nemurirea, un cal năzdrăvan, Gheonoaia și Scorpia, tărâmul unde timpul stă pe loc, Valea Plângerii și, la capătul drumului, Moartea care îl așteaptă cu o răbdare aproape tandră. Ștefan Lupu citește această materie ca pe o călătorie inițiatică și o transpune aproape integral în limbajul corpului. Cuvântul e încredințat unui narator cu microfonul în mână și cu fața pictată în roșu și alb, un maestru de ceremonii între clovnul de cabaret și povestitorul de bâlci, dar pe ritmuri de rap. Restul e mișcare, ritm și lumină.

Mi s-a părut remarcabilă, mai întâi, forța picturală a spectacolului. Scena e o cutie neagră, goală, pe care luminile o scaldă succesiv în roșu incandescent, violet și albastru de noapte. Fumul invadează spațiul încă din primele minute și marchează apariția personajelor și trecerea dintre lumi. Siluetele dansatorilor se decupează pe fundalul roșu ca într-un teatru de umbre, cu brațele înălțate spre cer, în tablouri care au ceva din gravurile expresioniste și ceva din ritualurile arhaice.

Costumele Mariei Constantin fac din portul popular un material de scriitură scenică. Negrul domină: fuste ample, pantaloni largi, veste strânse pe corp. Pe piept, pe mâneci și la cingătoare apar broderiile tradiționale, cu romburi, spirale, soare și arborele vieții, cusute în roșu și alb. Motivul folcloric e desprins din contextul lui etnografic și recompus într-o siluetă contemporană, aproape de moda de avangardă. Costumul spune, el însuși, povestea inițierii. Făt-Frumos poartă la început o cămașă albă brodată, semn al purității, și primește pe parcurs un veșmânt negru.  Eroul învață în parcursul său inițiatic că adevărata noastră menire este să ne acceptăm «întunericul» din suflet. Moartea apare la final în alb, ca o mireasă, cu o glugă care îi acoperă chipul. E una dintre cele mai frumoase imagini ale toamnei: nunta ca figură a morții, moartea ca singura mireasă care nu trădează. Folclorul românesc a cunoscut dintotdeauna această echivalență, de la Miorița la bocetele care îl cunună pe tânărul mort.

Coloana sonoră lucrează prin același joc al contrastelor. Curtea împărătească dansează pe ritmuri folclorice și pe o melodie lăutărească, iar căutarea purificării se face pe muzica lui Bach. Pământescul și transcendentul, hora și contrapunctul se ciocnesc și se răspund. Coregrafia, construită colectiv de interpreți, are energia unei trupe tinere care își inventează propriul alfabet. Corpurile se împletesc, se sprijină, se resping. Grotescul figurilor malefice, cu machiaje verzi și roșii, se amestecă cu lirismul duetelor.

Într-o epocă obsedată de tinerețe, de corpul perfect și de refuzul îmbătrânirii, basmul capătă o actualitate aproape incomodă. Povestea prințului care fuge de moarte și sfârșește prin a o întâlni devine o parabolă despre cultul contemporan al tinereții veșnice. Spectacolul își asumă concluzia basmului cu seninătate: timpul e condiția umanității noastre, iar moartea e capătul firesc al unei vieți trăite până la capăt.

Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte

după basmul cules de Petre Ispirescu

Regia: Ștefan Lupu · Asistent regie: Andrada Oltean · Coregrafia: creație colectivă · Costume: Maria Constantin · Light design: Dorin Părău · Muzica originală: Vlad Robaș · Ilustrația muzicală: Ștefan Lupu și Andrada Oltean · Textul naratorului și versurile: Fabian Toderică

Distribuția: David Cristian, Ada Bicfalvi, Isabela Haiduc, Horia Fedorca, Andrada Oltean, Radu Costea, Eva Frățilă, Mihai Mocanu, Ania Petrean

Secția germană · Fabrica de Cultură, Sala Lulu · Avanpremiera: 26 iulie 2026 · În limba română, cu supratitrare în germană și engleză · Nerecomandat sub 14 ani

Alice. Cine sunt eu într-o lume pe dos?

Cartea lui Carroll e una dintre acele opere pe care fiecare vârstă le citește altfel. Copilul găsește în ea animale care vorbesc și o regină care strigă „Tăiați-i capul!”. Adultul descoperă un tratat despre logică și nonsens, o satiră a lumii victoriene și o meditație despre identitate. Gilles Deleuze își deschidea Logica sensului chiar cu Alice, figura devenirii pure: ea crește și se micșorează în același timp, devine mai mare decât era și mai mică decât devine. Omida o întreabă, cu o gravitate aproape filozofică, „Cine ești tu?”, iar Alice, care și-a schimbat de atâtea ori dimensiunile într-o singură zi, nu mai știe ce să răspundă.

Ștefan Lupu pornește chiar de la această întrebare. „Cine este Alice într-o lume a minunilor? Dar într-o lume a minciunilor?”, se întreabă regizorul, pentru care „povestea aceasta este povestea fiecăruia dintre noi”. Alice devine figura unei generații care își caută identitatea într-o lume saturată de imagini, de roluri și de așteptări contradictorii. Corpul care crește și se micșorează fără să-și poată controla metamorfoza e o metaforă exactă a adolescenței și a oricărei vârste de trecere, a oricărui moment în care nu te mai recunoști în oglindă.

Oglinda e, de altfel, obiectul-cheie al scenografiei semnate de Irina Moscu. Spațiul e o cutie închisă, cu pereți placați în lemn lăcuit, ca un salon burghez sau un cabinet de curiozități, străbătut de linii de neon. Oglinzi înalte, în rame de lemn, multiplică personajele. Alice își întâlnește dublurile: mai multe tinere cu același păr negru tuns drept, cu aceeași jachetă bleu-pal cu jabou și aceleași cizme înalte, lăcuite, cu șireturi până la genunchi. Identitatea se fragmentează, se reflectă, se multiplică. Alice e pe rând una, mai multe și nimeni.

Costumele Irinei Moscu construiesc o lume de basm gotic, cu o eleganță de colecție de modă. Pălărierul poartă un joben împodobit cu pene negre și o cămașă albă cu volane și dantelă, un dandy ieșit dintr-un bal mascat. Masa de ceai are o fustă plisată, argintie, care o transformă într-o scenă în scenă. Regina de Cupă apare într-o rochie roșie uriașă, în formă de inimă, o imagine care flirtează cu pop art-ul. Cărțile de joc, cu tichiile lor roșii ascuțite, au ceva din bufonii medievali, iar Omida, cu antene și aripi negre imense, domină scena ca o apariție din coșmar. Una dintre imaginile cele mai puternice ale spectacolului e o compoziție coregrafică în care dansatori îmbrăcați în negru se aliniază în spatele unei singure siluete. Brațele lor se deschid ca un evantai și desenează o figură cu zeci de mâini, o zeitate orientală ivită dintr-un vis. Aici se vede limpede ce poate teatrul-dans: corpul colectiv produce imagini pe care niciun decor nu le-ar putea construi.

Luminile Sabinei Reus și proiecțiile video ale lui Andrei Cozlac schimbă necontenit temperatura cromatică a lumii: albastru rece, violet electric, roșu de ceai infernal. Fiecare episod are culoarea lui, iar spectatorul trece odată cu Alice prin stări și vârste diferite.

Mi s-a părut semnificativ felul în care spectacolul atinge, fără didacticism, tema vârstei și a ageismului. Lumea adulților din Țara Minunilor e capricioasă, arbitrară, violentă. Ducesa, Regina și Pălărierul se poartă ca niște copii răsfățați, iar copilul Alice e singura care încearcă să gândească logic. Vârsta nu garantează înțelepciunea, iar autoritatea se dovedește, de cele mai multe ori, o simplă mască. Tinerii sunt priviți de adulți cu condescendență, iar adulții devin, sub privirea lui Alice, niște figuri de carton. Pentru un public adolescent, spectacolul funcționează ca o confirmare: îndoiala, neliniștea și întrebările despre sine fac parte din drumul spre maturitate. Pentru un public adult, e o oglindă ironică a propriilor absurdități.

Alice

după Lewis Carroll

Regia și coregrafia: Ștefan Lupu · Asistent: Andrada Oltean · Scenografia: Irina Moscu · Costume: Irina Moscu · Video design: Andrei Cozlac · Sound design: Adrian Piciorea & RAW Creatives · Light design: Sabina Reus · Traducerea: Miruna Ciocoi-Pop Vecsei

Distribuția: Ada Bicfalvi, Vivianne Havrilla, Ali Deac, Daniel Bucher, Gyan Ros, Emőke Boldizsár, David Cristian, Fatma Mohamed, Fabiola Petri, Johanna Adam, Cendana Trifan, Mihai Mocanu, Patrick Imbrescu, Isabela Haiduc, Raisa Ciobanu

Secția germană · Fabrica de Cultură, Sala Lulu · Avanpremiere: 12–13 septembrie 2026 · Premiere: 24–25 septembrie 2026 · În limbile română și germană, cu supratitrare în română, germană și engleză · Durata: 1h30 · Nerecomandat sub 12 ani

Școala nevestelor. Comedia posesiunii

Jucată pentru prima dată în decembrie 1662, Școala nevestelor e comedia care l-a consacrat pe Molière și care a declanșat una dintre cele mai aprinse dispute ale teatrului francez. Autorul i-a răspuns criticilor cu alte două piese, Critica Școlii nevestelor și Impromptu-ul de la Versailles, ca într-o polemică purtată cu armele scenei. Arnolf, un burghez trecut de prima tinerețe, obsedat de frica de a fi înșelat, a crescut-o pe Agnes într-o ignoranță atent supravegheată. Convingerea lui e simplă și teribilă: inteligența femeilor duce la infidelitate. Maximele căsniciei pe care i le dă să le citească sunt un mic cod al supunerii. Planul se prăbușește în clipa în care Agnes îl întâlnește pe Horațiu și descoperă, odată cu iubirea, libertatea de a alege.

Cristi Juncu semnează traducerea, adaptarea, regia și ilustrația muzicală. Spectacolul e anunțat ca o comedie acidă despre posesivitate, despre frica de ridicol și despre iluzia că un om poate fi crescut ca să aparțină altuia. Textul lui Molière nu are nevoie de nicio actualizare forțată. Vorbește de la sine despre controlul exercitat asupra corpului și minții femeilor, despre educație ca instrument de dominație și despre bărbatul care confundă iubirea cu proprietatea. Arnolf e, la rândul lui, un personaj care se teme de timp: îmbătrânește și vrea să o țină pe Agnes într-o copilărie perpetuă. Agnes trece printr-o inițiere asemănătoare celei a lui Alice și a lui Făt-Frumos. Iese din lumea închisă în care a fost ținută și își găsește propria voce.

Scenografia Carmencitei Brojboiu transformă comedia clasică într-o fabulă ușor suprarealistă. O cortină grea de catifea roșie, citat ironic al teatrului de altădată, al scenei italiene, închide spațiul. În fața ei se întinde o pajiște verde, cu iarbă înaltă, flori sălbatice și păpădii albe, gata să se risipească la prima adiere. E grădina în care Arnolf și-a închis-o pe Agnes, un paradis artificial și fragil. Cunoscătorii istoriei teatrului își vor aminti de grădina celebră a lui Christian Bérard din montarea lui Louis Jouvet din 1936, cu zidurile ei care se deschideau ca o cutie cu surprize. Aici ceața se așterne din când în când peste iarbă și dă scenei un aer de vis. În colțul scenei, o sculptură aurie cu coarne mari de cerb veghează asupra acțiunii. Detaliul e savuros: coarnele, simbolul străvechi al soțului înșelat, sunt chiar obsesia lui Arnolf, materializată și expusă ca un trofeu de vânătoare. Unul dintre personaje poartă, la rândul lui, o căciulă cu coarne, ca o glumă care circulă prin tot spectacolul.

Costumele accentuează contrastele. Arnolf apare într-un costum gri, cu dungi fine, cu trenci și valiză, un om respectabil care se întoarce acasă să-și inspecteze proprietatea. Agnes trece de la o basma și haine simple, rustice, la o rochie de mireasă din tul și volane, cu un voal prins într-o fundă uriașă. Rochia pare prea mare și prea încărcată pentru ea, ca un costum impus, ca o identitate croită de altcineva. Servitorii, în salopete cu reflexe metalice, au ceva din clovnii de bâlci. Un scaun de metal, singur în iarbă, completează această lume a așteptării și a supravegherii.

Coregrafia lui Vlad Furtună și ritmul alert al farsei fac din spectacol o comedie fizică, în care râsul funcționează ca instrument critic. E, probabil, spectacolul cel mai accesibil al toamnei. Publicul care iubește teatrul clasic își va regăsi plăcerea comediei de situație, iar publicul tânăr va recunoaște în obsesiile lui Arnolf mecanisme de control încă foarte prezente.

Școala nevestelor

după Molière

Regia, traducerea, adaptarea și ilustrația muzicală: Cristi Juncu · Scenografia: Carmencita Brojboiu · Coregrafia: Vlad Furtună · Light design: Cristi Niculescu

Distribuția: Nicu Mihoc, Antonia Dobocan / Crina Dumitrașcu, Andrei Gîlcescu, Adrian Matioc, Pali Vecsei / Ștefan Tunsoiu, Codruța Vasiu / Serenela Mureșan, Liviu Vlad, Mihai Coman

Secția română · Sala Mare, Bd. Corneliu Coposu nr. 2 · Avanpremiera: 10 septembrie 2026 · Premiera: 11 septembrie 2026

De ce merită văzute

Cele trei spectacole se adresează unor publicuri diferite și, împreună, întregii comunități teatrale a Sibiului. Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte propune o întâlnire cu propriile rădăcini culturale, într-un limbaj scenic proaspăt, fără nimic muzeal. Alice e un spectacol pentru adolescenți și pentru adulții care nu și-au pierdut curiozitatea, un univers vizual spectaculos, jucat în română și germană, deschis și publicului internațional al orașului. Școala nevestelor e comedie savuroasă, o seară de comic inteligent despre relațiile de putere dintre bărbați și femei.

Teatrul-dans al lui Ștefan Lupu are un avantaj pe care spectatorii obosiți de spectacolele de text lungi și statice îl vor aprecia: comunică direct prin corp, prin ritm, prin imagine și prin muzică. Nu cere cunoașterea unei limbi și nici o cultură teatrală specială. Cere disponibilitatea de a te lăsa purtat de o poveste spusă altfel. Tinerii interpreți, mulți dintre ei formați la Departamentul de Artă Teatrală al Universității „Lucian Blaga” și regăsiți în distribuția ambelor spectacole, aduc pe scenă o energie și o disciplină a corpului care se transmit imediat sălii.

Aș avea, poate, o singură rezervă. Abundența vizuală a spectacolelor lui Ștefan Lupu riscă, pe alocuri, să transforme dramaturgia în succesiune de tablouri, iar povestea se sprijină uneori prea mult pe cunoașterea prealabilă a textului de către spectator. Rezerva cântărește puțin în fața bucuriei cu care aceste spectacole reînvață publicul să privească.

Cele trei premiere spun, în fond, aceeași poveste în trei limbaje: basmul, visul și comedia. E povestea unui tânăr care trebuie să iasă din lumea în care a fost închis ca să afle cine este. Făt-Frumos părăsește tărâmul fără timp, Alice se trezește din vis, Agnes fuge din grădina lui Arnolf. Fiecare acceptă, în felul său, riscul de a crește. Iar Teatrul Național „Radu Stanca” propune publicului sibian, în această toamnă, un exercițiu rar: să privească timpul în față, să râdă de el și să se întrebe, odată cu Alice, cine suntem.

credit foto: TNRS