de Maria Elisabeta Boamfă
Ziua 1 la FITS: Colibri & O noapte cu Morricone
Ieri, în prima zi de FITS, am fost puțin la deschiderea festivalului, apoi la Colibri și la O noapte cu Morricone. Înainte să mă apuc de scris în dimineața asta, mi-am pus vinilul cu coloana sonoră din The Good, the Bad and the Ugly. Așa pentru atmosferă. Apoi m-am gândit la ce m-o fi apucat să spun că scriu despre aceste experiențe în 500 de cuvinte? Am vrut să-mi fie ușor, dar mi-am făcut treaba al naibii de grea. Mă bazez că veți fi indulgenți cu mine.
Colibri (Teatrul de Artă București; regia: Florin Piersic Jr.)
M-am bucurat că am văzut Colibri chiar ieri, ca spectacol de început de festival. A fost modul meu de a mă conecta cu toți cei care rămân implicați și atenți la ceea ce se întâmplă în jur și care, în ciuda dificultăților, a cinismului cu care e tratată societatea civilă de către aproape întregul aparat politic, găsesc încă energie să reacționeze. Spectacolul reiterează incredibila ușurință – și poate chiar ușurătate – cu care putem aluneca în totalitarism. Într-un sistem capturat, absurd, revanșard, discreționar, abuziv, ignorant, mecanizat, super-birocratizat, dezumanizat. Un mecanism în care oamenii nu mai au nume, iar existența lor e redusă la utilitatea prin muncă. Nu întâmplător laitmotivul spectacolului este mantra „Poți să mergi, poți să muncești”.
Mi-a plăcut ce a făcut Florin Piersic Jr. ca regizor. Mi s-a părut foarte deștept modul în care s-a jucat cu proporțiile, inversându-le pentru a evidenția absurdul: încălțări uriașe, mâncarea prezentată prin covrigei Brezel. Excelentă și simetria început/sfârșit, cu cele două șlagăre românești – Oameni de Aurelian Andreescu și Dor de viață de Aura Urziceanu–, în totală antiteză cu tema spectacolului.
Actorii au fost impecabili în construcția ritmului și a tensiunii. Repetițiile, gesturile sincron au generat o reacție viscerală puternică. Discursul furibund al personajului lui FPJ m-a dus până la marginea fricii. Minimalismul scenografiei și al luminilor a amplificat totul. Am râs, n-am plâns, dar am simțit gustul amar al pericolului. Am simțit disconfortul. De fapt, un dublu disconfort: unul generat de teamă, pentru că autoritarismul nu apare niciodată deschis și asumat, ci se instalează pe tăcute, prin pași mici și insidioși, până când devine parte din cotidian, iar celălalt, perceput în rândul spectatorilor, un disconfort la disconfort. E neplăcut să ni se tot arate cât de aproape suntem de o astfel de realitate. Uneori, preferăm varianta struțului în locul zumzăitului de colibri.
O noapte cu Morricone (Centro Coreografico Nazionale/Aterballetto, regia și coregrafia: Marcos Morau)
Mă gândeam, în timp ce vizionam spectacolul, că limbajul standard – cel al cuvintelor – a devenit poate supraevaluat, mai puțin relevant, mai puțin capabil să redea adevărul și frumusețea. Poate pentru că a fost confiscat de ideologii și sisteme care l-au golit de putere și valoare. Când au început muzica și mișcările dansatorilor, am simțit pur și simplu că acolo e un adevăr și o frumusețe atât de genuine, de concentrate, încât am fost copleșită. Suntem mai sinceri când ne mișcăm și când cântăm. Mai sinceri, mai frumoși, mai buni. Scriam în postarea trecută că FITS deschide căi spre alte dimensiuni. Ei bine, acesta a fost un periplu într-o altă dimensiune, exact cum a confirmat și Morricone: muzica e o altă dimensiune, capabilă să explice inexplicabilul.
Semnată de Marc Salicrú, scenografia a funcționat ca un cadru mental: un spațiu abstract, modelat de lumină, în care decorul nu ilustrează, ci sugerează. Totul a fost construit pentru a susține estetica lui Marcos Morau – un univers fluid, între film, memorie și dans. Am avut impresia că uneori, coregrafia lui Morau a atins fluiditatea organică a limbajului Gaga, creat de Ohad Naharin, rămânând totuși diferită pentru că nu pornește din senzație, ci din imagine. Corpul nu caută plăcerea mișcării, ci devine un instrument de compoziție vizuală, decupat ca într-un film.
„Spune-mi că îți amintești de mine”, cerea Morricone. Da, domnule Ennio Morricone, ne vom aminti. Muzica dumneavoastră va rămâne cu noi. Cum ziceați? „Am vrut să știu ce sunet are praful, ce sunet face omul când nu-l vede nimeni.” Eu mă întreb dacă ați aflat ce sunet face sufletul celor care vă ascultă muzica. E sunetul desăvârșirii.
