Chestionar cu Andrei Măjeri, Antoaneta Cojocaru, Cosmin Stănilă, Ștefan Lupu și Eugen Jebeleanu
Programul românesc al acestei ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS) reunește artiști din contexte teatrale diferite, de la regizori consacrați la creatori cu parcursuri în actorie, dramaturgie sau performance. Această diversitate mi s-a părut o ocazie potrivită pentru a aduce în prim-plan vocile regizorilor din România, într-un context în care se discută despre teatru tot mai des în ultima vreme în termeni de vizibilitate, bilete vândute, impact social sau capacitatea de a circula în festivaluri. Altfel spus, teatrul pare împins, la fel ca multe alte sfere ale vieții noastre din secolul XXI, să devină eficient, deși cultura primește tot mai puține resurse și atenție din partea statului.
Pornind de la tema ediției, „Suflet”, un cuvânt poetic, dar utilizat excesiv, am trimis un chestionar de „stare” a teatrului românesc mai multor regizori și regizoare din programul FITS. Am încercat să aflu cum percep creatorii de teatru aceste provocări: ce face ca un spectacol să rămână viu după premieră, ce așteptări există astăzi de la un regizor în România, cu ce clișee ale meseriei continuă să se ciocnească sau cum se schimbă (dacă se schimbă) modul în care se face regie în prezent.
Au răspuns cu generozitate invitației mele: Andrei Măjeri, Antoaneta Cojocaru, Cosmin Stănilă, Eugen Jebeleanu și Ștefan Lupu, creatori de teatru care se raportează diferit la titulatura de regizor, însă cunosc nemijlocit scena românească.
1. Tema FITS din acest an este „Suflet”. Care mai e locul emoției în teatrul contemporan și ce face ca un spectacol să rămână „viu” și relevant după premieră?
Eugen Jebeleanu: Un spectacol rămâne viu după premieră atâta timp cât este susținut de producție și de teatrul care l-a creat. Multe spectacole, din păcate, se pierd și chiar „mor” din cauza lipsei de programare și a lipsei de recurență și vizibilitate. Cred că emoția în teatru este încă importantă. În același timp, o gândire analitică și lucidă asupra temelor pe care le abordăm în spectacolele noastre e la fel de relevantă. În raport cu tema ediției din acest an a festivalului, emoția își găsește, bineînțeles, locul, și poate că este chiar necesar să ne întoarcem puțin la una dintre primele necesități ale teatrului: aceea de a reflecta societatea și, în același timp, de a produce în spectator un sentiment de catharsis.
Andrei Măjeri: Emoția este centrală în orice operă de artă. În teatrul contemporan, cred că putem vorbi de noi teritorii tematice, de explorări politice și/sau autobiografice, dar toți creatorii își doresc ca rezultatul să ajungă la sufletele spectatorilor. Regizorul și performerii au datoria de a rămâne implicați creativ în spectacolele care rulează deja de ceva timp. E un pariu cu tine însuți, când, după ce ți-ai luat laurii, păstrezi acel spectacol viu și provocator.
Antoaneta Cojocaru: Cred că emoția este, în continuare, cea mai importantă componentă a unui spectacol de teatru bun. Și nu mi se pare deloc ceva discutabil. Cred că oamenii vin la teatru tocmai pentru acest lucru, fie că își dau seama sau nu: pentru întâlnirea cu propriul suflet și cu sufletele celorlalți. Dar emoția autentică este și cel mai greu lucru de obținut în teatru, deoarece e un cumul de elemente. Poate tocmai de aceea, atunci când nu putem ajunge la ea, ne amăgim că ar exista ceva mai presus. Emoția înseamnă viu, adevăr, deschidere și, în primul rând, măiestrie. Atât timp cât grija față de actul artistic nu se tocește, emoția poate renaște mereu. Atenția la detalii face, de cele mai multe ori, toată diferența. La fel și atitudinea față de teatru, înțeles ca viață în mișcare continuă, nu doar ca un comentariu ilustrativ.
Ștefan Lupu: Rolul emoției este foarte important în teatrul contemporan, ca în orice formă de teatru sau spectacol. Cred că este lucrul pe care îl urmăresc cel mai mult atunci când lucrez. Îmi place să creez emoție și să lucrez din emoție, în calitate de creator, dar îmi place și să o simt, în calitate de spectator. Un spectacol rămâne viu și relevant după premieră dacă este întreținut cu grijă. Iar asta depinde de fiecare trupă, de tema și mesajul spectacolului, dar și de felul în care artiștii și echipa tehnică se raportează la muncă. E nevoie de multă atenție pentru a menține spectacolul în forma în care a fost construit la premieră – și nu doar pentru a-l întreține, ci și pentru a-l îmbunătăți în timp.
Cosmin Stănilă: Aș situa emoția în vârful ierarhiei valorilor artistice pe care le apreciez la un spectacol de teatru (și la orice obiect de artă). De cele mai multe ori pornesc de la ea în tot ce fac și o caut în tot ce văd. Chiar și dezbaterea intelectuală sau politică pe care o poate genera un spectacol în interiorul nostru sau cu ceilalți cred că se folosește de emoție – indignarea e o emoție, neputința la fel. Revoluțiile și manifestele au și ele emoțiile lor.
Cât despre felul în care se păstrează viu un spectacol, nu vreau să arunc pisica peste gard, dar cred că ține mult de cum se raportează actorii la el (fiind și eu actor, îmi asum responsabilitatea). Dacă rămân curioși, dacă nu cred că deja îl știu prea bine ca să îi mai surprindă, dacă sunt deschiși să se cufunde într-o altă apă de fiecare dată, atunci spectacolul are șanse să își păstreze vitalitatea. Desigur, e important ca textul, situațiile, replicile, să aibă ceva nou de oferit și la a suta reprezentație, să poate revela ceva, să incite un sens nedescoperit până atunci. Și ajută și o structură scenică solidă, în interiorul căreia actorul să descopere libertatea.
2. Ținând cont de așteptările din partea teatrelor, a echipelor artistice, a spectatorilor etc., ce simțiți că se cere de la un regizor în România de astăzi? Ce refuzați să acceptați din această listă?
Eugen Jebeleanu: Cred și sper că de la un regizor se așteaptă să aibă viziune, curaj și forța de a spune lucrurile așa cum le gândește, cu convingere, dar și cu o chestionare permanentă a mediului socio-politic actual. Cred că un regizor trebuie să fie un om care ghidează și care vine cu o propunere de lectură critică a societății și a lumii contemporane. Cred că are nevoie și de acel procent de nebunie, îndrăzneală și impertinență care îi permite să surprindă, să spargă codurile convenționale sau clasice și să caute în continuare forme noi, aflate într-un dialog perpetuu cu fondul. Forma trebuie să fie fondul care iese la suprafață.
Cosmin Stănilă: Trebuie să fac un disclaimer. Dincolo de uitare e primul și singurul spectacol de teatru pe care l-am regizat până acum. Deci experiența mea cu teatrele din poziția asta e destul de limitată. Din câte îmi dau seama, se cere entertainment de multe ori, se cere flexibilitate, producția unor spectacole digerabile ca durată și înțeles, putere de adaptare în situații de criză, multă luciditate. Pot unele din aceste calități să însemne un compromis? Da, dar cred că compromisul e inevitabil când lucrezi în echipă. Pot să însemne o de-radicalizare a spectacolului? Probabil, având în vedere că multe din exigențele astea vin din dorința de a rămâne relevanți din punct de vedere comercial.
Ștefan Lupu: Cred că orice teatru își dorește un regizor creativ, atent și bine organizat. Fiecare spectacol își are povestea lui, dar cred că se caută, în primul rând, spectacole de calitate. O echipă artistică își dorește un regizor în care să creadă: pasionat, capabil să coaguleze o echipă puternică și să o convingă să meargă până în pânzele albe cu orice idee, cu orice „nebunie”. Ce refuz să accept este ca aceste așteptări să fie înlocuite de ipocrizie, impostură, lipsă de cunoaștere/de experiență sau minciună.
Antoaneta Cojocaru: Mai întâi de toate, eu nu mă socotesc regizoare în adevăratul sens al cuvântului, deși construiesc de mult timp spectacole, poate și ca o reverență față de regizorii importanți cu care am lucrat. Dar știu că am făcut tot ce mi-a stat în putință să fiu mai mult decât un „agent de circulație”.
Cerințele false sunt legate de tentația teatrului de tip fast-food, de rețete și de ambalaje strălucitoare care nu conțin mare lucru. Pericolul este ca aceste lucruri să devină literă de lege și pentru manageri. Personal, refuz să construiesc spectacole pe fugă, refuz să mi se impună să renunț la colaboratori pe care îi socotesc valoroși, refuz să minimalizez rolul esențial al altor departamente. Nu cred că oamenii sunt de înlocuit sau că ne pricepem toți la toate. Refuz, din oficiu, texte sau partituri slabe.
Cerințele adevărate sunt legate de substanță, de căutări artistice reale, de deschiderea către trupă, de valoarea demersului și de un nivel artistic obligatoriu. Mai ales că, la nivel social, nevoile sufletești cresc, la fel și însingurarea și plictiseala. Mereu vom avea nevoie să vorbim despre dragoste, despre bucurie, despre frumusețe. Până la urmă, sunt singurele motoare de a merge mai departe în viață.
Andrei Măjeri: Refuz ideea succesului ca ceva garantat, ceva care vine cu semnarea unui contract. O astfel de gândire e contraproductivă și total non-artistică. E multă presiune (chiar și din partea spectatorilor, nu doar a producătorilor) asupra creatorilor: să se repete, să reia formule deja sedimentate. E important să vedem ce se osifică în noi și să ne luptăm cu aceste aspecte.
3. Care e clișeul despre regie pe care îl întâlniți cel mai des în România și ce credeți că relevă despre felul în care teatrul este înțeles la nivel de societate?
Andrei Măjeri: Genialitatea perpetuă, mulțumirea tuturor cu premii (cred, de exemplu, că ar trebui să fie mai puține nominalizări la UNITER), dar clișeul major rămâne imaginea regizorului-vizionar, chiar și după 35 de ani de la căderea comunismului. La nivel de societate, teatrul nu e un fenomen major, pentru că și accesul la cultură în țara noastră e limitat. Putem vorbi de poli de atenție asupra fenomenului teatral în unele momente, dar totuși, educația și cultura rămân surorile vitrege din această societate.
Antoaneta Cojocaru: Văd mai multe clișee:
– „Sold-out” nu este deloc un indice valoric, ci mai degrabă un instinct de turmă, fără prea multă gândire critică în spate, care face bine doar orgoliilor managerilor pe Facebook.
– „Să facem spectacole doar cu tineri” mi se pare foarte greșit, deoarece acești tineri nu au de la cine să învețe meserie concret. Astfel, nivelul spectacolelor scade dramatic, iar scena riscă să devină un fel de menajerie.
– „Noi trebuie să facem altceva” poate deveni un drum egocentric și fals, care anulează și divide. Totul a fost inventat deja. Cred că trebuie, mai degrabă, să fim aplecați spre evoluție personală, să fim sinceri și cinstiți în demersul nostru și să vorbim despre ce ne doare.
– „Teatrul e pentru toată lumea.” Nimic nu e pentru toată lumea. Tocmai de aceea, teatrul trebuie să își păstreze ținuta și rangul, nu să se coboare pentru o înțelegere comună.
–„Nu e nevoie de atâta decor.” Depinde despre ce propunere e vorba, la ce nivel o construim și pentru ce.
–„Teatrul-laborator” nu înseamnă spectacole construite pe genunchi și încercări fără miză, ci, dimpotrivă, esențe prețioase la care se ajunge cu foarte multă muncă.
– „Textele clasice sunt perimate.” Textele clasice sunt foarte greu de făcut. Necesită timp și spațiu, sunt o piatră de încercare și presupun mult risc. Dar te ajută să evoluezi și sunt valoroase și bogate, atât pentru artiști, cât și pentru public.
Ștefan Lupu: Nu știu dacă pot numi un clișeu anume, dar cred că există uneori prea puțină încredere în artiști și în ideile lor. Mi se pare important să nu ne lăsăm influențați de experiențele altora, ci să luăm oamenii așa cum sunt și să încercăm să colaborăm cu adevărat. Fiecare ar trebui să-și înțeleagă statutul și atribuțiile, dar fără să uităm că suntem oameni și artiști, cu îndoieli, căutări și posibilitatea de a greși. De aici poate începe o relație mai sănătoasă de lucru, care se vede, până la urmă, și în calitatea spectacolelor, și în relația cu publicul.
Cosmin Stănilă: E bancul ăla: care e diferența dintre Dumnezeu și regizor? Dumnezeu nu se crede regizor. Deci da, complexul demiurgului la regizori cred că e un stereotip. Și probabil că vine din puterea mare pe care o au la nivel de inițiativă artistică. Ei generează proiecte, ei sunt liderii echipei artistice și iau deciziile cele mai importante, actorul ascultă de ei (de cele mai multe ori), ei sunt autorii spectacolelor într-un anumit sens, chiar dacă mulți nu acceptă terminologia. Cred că asta înseamnă că suntem încă într-o cultură în care regizorul e foarte important, există regizori-vedetă, vânați constant de public, la care e mereu sold-out, sigur că există și autori și actori care sunt foarte iubiți, dar în zona teatrului ,,de artă’’, contează mai mult regia pentru felul în care ajunge să arate spectacolul.
Eugen Jebeleanu: Clișeul pe care îl văd în lumea noastră mică a oamenilor de teatru este acela al regizorului-zeu. Regizorul nu trebuie să aibă un statut superior echipei. El este, cum spuneam, un ghid, însă nu trebuie nici să-și revendice, nici să primească un fel de putere supremă. Suntem încă, în România, într-o bulă a teatrului contemporan în care regizorul domină și cred că asta poate fi schimbat printr-un teatru și prin arte făcute pe orizontală, astfel încât fiecare dintre membrii echipei să-și găsească rolul, importanța și demnitatea în propriile propuneri.
4. Ce produce teatrul românesc foarte bine în acest moment, dar nu știe încă să recunoască drept atu/forță?
Andrei Măjeri: Diversitate. E un mediu teatral pestriț. În contrapartidă, produce mult prea puțină prietenie și climat decent de lucru. Constat că în ultimul deceniu a crescut vizibil numărul celor care scriu pentru scenă, un aspect extrem de necesar într-un univers teatral viu. Dramaturgii și regizorii tineri/regizoarele tinere ar putea pătrunde mai puternic în teatrul mondial.
Antoaneta Cojocaru: Teatrul românesc, atunci când nu minte și când nu se preface că este altcineva (Broadway, Schaubühne etc. ), are o anumită forță și o anumită tristețe împletită cu un umor frust, care sunt foarte poetice. Seva lui se trage din esențe vechi, iar asta nu trebuie dat la o parte. Teatrul românesc are în continuare nume importante în actorie și în regie, pe care se sprijină și de la care mai are de învățat. Nu e suficient să ai doar „suflu nou” pe scenă. Tocmai spectacolele gândite outside the new box mi se par valoroase.
Ștefan Lupu: Teatrul românesc și artistul român sunt adaptabili, puternici, dispuși să lucreze în contexte foarte diferite, cu resurse și condiții foarte diferite. Cred că există mult talent în România, ceea ce este ceva cu adevărat puternic. România este o țară care poate inspira orice artist, dacă deschizi ochii, percepi, înțelegi, apoi traduci, transformi și creezi. Pe de altă parte, trebuie să adoptăm și modele de bune practici, pentru că întotdeauna avem ceva de îmbunătățit și de construit.
Cosmin Stănilă: Regizori, scenografi, coregrafi, actori și dramaturgi tineri. Cred că se coagulează generații foarte mișto, cu nimic mai prejos decât vârfurile care au făcut teatrul românesc cunoscut peste hotare acum câteva decenii.
Eugen Jebeleanu: Nu cred că teatrul românesc este într-o perioadă foarte bună în acest moment. Nu cred că are neapărat un atu sau o forță nedescoperite sau nevăzute, pe care nu le exlorează suficient. Poate că, dacă ar fi să numesc un punct forte, o calitate pe care încă nu o apreciem suficient ar fi existența trupelor din teatre, a actorilor și a actrițelor. Cred că avem suficient talent, suficientă implicare și dedicare, suficiente nume, dar și o diversitate a corpurilor, a prezențelor și a energiilor în rândul actorilor și actrițelor de astăzi, și ar trebui să le valorificăm altfel.
5. Cum credeți că se schimbă (dacă se schimbă) modul de a face regie în România într-un moment în care teatrul trebuie să fie și relevant, și vandabil, și prezent în festivaluri, și atent la public, și coerent artistic?
Andrei Măjeri: Teatrul a trebuit mereu să fie toate cele mai de sus, avem doar noi senzația că trăim vremuri mai cu moț. Nu e adevărat. Aceiași spectatori care te laudă azi, mâine sunt pregătiți să te „crucifice” dacă nu le livrezi ce vor. Totuși, ce se schimbă vizibil este numărul tot mai mare al regizoarelor, atât în școlile de teatru, cât și în sistemul teatral profesionist. Iar asta este extrem de important pentru dinamica bulei noastre.
Eugen Jebeleanu: Teatrul public, din care fac și eu parte, teatrul de stat, cum îl mai numim, nu trebuie să fie vandabil, în niciun caz. În momentul în care devine un produs cultural care se concentrează pe vânzare, își pierde sensul primar. Trebuie să-și păstreze mesajul pe care vrea să îl transmită un regizor sau o echipă, și să fie consecvent cu el, să-și păstreze coloana vertebrală.
De asemenea, nu trebuie să se facă teatru la cererea spectatorilor sau în funcție de feedbackurile acestora. „Gusturile nu se discută” este o expresie falsă: gusturile se educă. Așa că noi suntem responsabili să facem ca spectatorii să primească spectacole relevante și importante, total ancorate în realitatea românească și universală. De aici vine coerența: din claritatea parcursurilor și a demersurilor noastre, din faptul că știm care este intenția, de ce facem teatru, de ce urcăm pe scenă, de ce am ales un anumit text sau altul.
Antoaneta Cojocaru: O cercetare mai profundă a omenescului și a societății în care trăim ar răspunde de la sine tuturor acestor cerințe, fără un efort suplimentar. La fel și o practică atentă și serioasă a meseriei. Dar creatorul de teatru a devenit un fel de manager de proiect aplecat spre vânzări, iar asta este foarte grav. În același timp, managerii și directorii sunt uneori mult prea cruzi sau nepotriviți pentru asemenea funcții și, de cele mai multe ori, depășiți de cerințele primăriilor și de sintagmele de mai sus. De aici și prăpastia dintre trupe și ei. Uneori e greu să îți păstrezi gândirea limpede și să te strecori printre multe orgolii, în special dacă ești femeie.
Ștefan Lupu: Lucrurile se pot schimba dacă vor exista mai mulți profesori buni care să predea regie sau regizori care să devină profesori și să transmită mai departe viitorilor regizori instrumentele, experiența și secretele acestei meserii. Cred că astfel ar putea crește calitatea pregătirii regizorilor și, implicit, calitatea spectacolelor. Ele ar deveni mai relevante, mai importante, iar teatrul românesc ar putea avea o evoluție și o direcție mai vizibile.
Cosmin Stănilă: Mi se pare că se schimbă un pic raportul cu actorii. Simt că regizorii încep să fie mai atenți cu ei, să îi ia ca parteneri, să îi trateze cu mai mult respect, cel puțin așa am simțit din experiența mea ca actor. Legat de stiluri și metode, nu știu ce să zic. Parcă e din ce în ce mai puțin teatru care se preface că publicul nu e prezent în sală.
Întrebări-fulger:
Ce cuvânt ați scoate pentru o vreme din discursul despre teatru?
Andrei Măjeri: interimar
Antoaneta Cojocaru: relevant (e un cuvânt care nu înseamnă nimic de fapt, dar care ascunde multă frustrare)
Cosmin Stănilă: obligatoriu
Ștefan Lupu: interesant
Eugen Jebeleanu: premiu
Ce cuvânt ați readuce în discuție?
Andrei Măjeri: relevanță
Antoaneta Cojocaru: valoare
Cosmin Stănilă: nevoie
Ștefan Lupu: credință (crez artistic; să crezi – să creezi)
Eugen Jebeleanu: relevanță (mi se pare că e un cuvânt care dispare de multe ori din preocupările noastre: relevanța de a face un lucru)
