„Extraordinar! Ești printre cei mai mari din lume!”, avea să-i spună Sergiu Celibidache, pianistului Dan Grigore. El a fost printre puținii muzicieni români care au colaborat cu dirijorul Sergiu Celibidache. Critica din străinătate scria despre Dan Grigore că face parte din categoria pianiștilor de superclasă. Asta, după căderea regimului comunist din România, când Dan Grigore a putut să plece din țară și să susțină concerte pe scene importante ale lumii. Un mare pianist cu un destin aparte, care a ales să rămână în țară decât să plece și să nu se mai poată întoarce la radăcinile lui.
Anul acesta, Dan Grigore a fost la Sibiu, membru în juriu la Concursul-Festival de interpretare pinistică și ocmpoziție „Carl Filtsch”. Am vorbit despre tinerii talentați pe care i-a descoperit aici, pentru care, mai că s-ar întoarce la pedagogia muzicală. Ne-a povestit despre prietenia lui cu Celibidache, dar și care au fost motivele care l-au făcut să rămână în țară, în detrimentul unei cariere spectaculoase care i se prevedea peste hotare.
Veniți pentru prima dată la Sibiu, în calitate de membru al juriului la acest concurs. Care este impresia generală?
Dan Grigore: Eu am venit ca înlocuitor al prietennului meu Peter Szaunig, (fondator al Festivalului Carl Filtsch de la Sibiu) pe care l-am cunoscut demult, când eram foarte tineri și de câte ori aveam concerte la Sibiu, și aveam foarte des, mergeam la el acasă și vorbeam despre muzică, îmi spunea impresiile lui, îmi facea critici. Deci, așa am apărut eu la acest festival și bineînțeles, datorită prieteniei care mă leagă de președintele festivalului, pianistul Csiky Boldizsár de la Cluj. Îmi place atmosfera acestui concurs, îmi place colegialitatea din juriu, ne-am înțeles foarte bine, ceea ce trebuie să recunosc, la Festivalul George Enescu nu era întotdeauna garantat. Acolo mergeau mai greu deliberările, dar aici, spre deosebire de București, discuțiile au fost mai puțin despre ordinea sau calitatea premiilor și mai mult despre calitatea muzicală a candidaților, talentele pe care le-am ascultat, iar asta e foarte reconfortant. Bănuiesc că a ajuns la cea de-a 21-a ediție acest concurs și pentru că își respectă condiția de concurs serios.
Au trecut zilele de audieri, ați deliberat deja câștigători, au fost candidați care v-au atras atenția în mod special?
Dan Grigore: Da! Sunt două fete care m-au impresionat. Una de la categoria A, Voropciuc Maria Izabela, are 14 ani și e din România, a și câștigat locul 1 la categoria ei de vârstă. Mi se pare un mare talent. Și mai e o fată, la categoria C, Tetiana Shafran, de 26 de ani, din Ucraina, extraordinar de talentată și ea. Nu pot să spun care dintre ele e mai talentată. Voropciuc fiind mai mică pare mai talentată pentru că este mai puțin profesionalizată, cea din urmă, fiind mai matură, cu meseria deja bina pusă la punct, poate că talentul se vede mai puțin și profesionalismul mai mult, dar eu cred ca sunt pe același palier ca și calitate muzicală. Eu nu mă mai ocup de pedagogie muzicală, dar în cazul unor asemenea talente, mai că aș face pasul să le zic: „Vă dau o bursă să lucrați cu mine un an-doi, să vă ajut să mergeți exact pe drumul pe care îl meritați”. Una din cele mai mari satisfacții ale vieții cred că este relația sfântă între maestru și discipol. Este un model din Antichitate care dacă se păstrează, va crește foarte mult calitatea muzicianului. Există foarte multe valori pe care eu le-am luat de la maeștrii mei Mihail Jora, Cella Delavrancea, Richard Hauser de la Viena, sau de la cei îndepărtați, de la care am învățat fără să îmi fie aproape, Sergiu Celibidache și Arturo Benedetti Michelangeli, cei mai mari din toate timpurile. Ceea ce ei au pus în mine este inestimabil. Nici nu-mi dau bine seama în ce măsură trăiește ceva din ei în ființa mea, nu numai artistică, ci și omenească. Această relație care este sacră, maestru-discipol, se mai păstrează foarte greu în zilele noastre. Lumea parcă nu mai are timp pentru relații inter-umane, de tip bătrânesc sau poate că pedagogia artistică s-a schimbat și ea. Însă, eu aș păstra unele lucruri, aș lăsa această relație veche să rămână cu tainele ei, cu ritmul ei mai lent, să transmită anumite credințe, anumite idei și calități morale. Acum, totul merge rapid, rapid, cât mai multă informație peste tot.
Iunie 1996-Dan Grigore cu Sergiu Celibidache
Informații la care dumneavoastră nu ați avut acces, nu ați putut pleca din țară în timpul Regimului comunist.
Dan Grigore: Da, eu nu am avut această libertate de alegere, însă, chiar și în acele condiții, eu eram la curent cu tot ce se întâmpla în lume, în domeniul muzical. Știam care sunt performanțele, ce se mai poartă în lumea largă, ascultam radio, ascultam discuri, mergeam la discoteca radio și ascultam maeștri cu diverse înregistrări, primeam casete video de la prieteni care erau plecați afară. Îmi aduc aminte cum bunul meu prieten Johnny Răducanu mi-a adus din Olanda o înregistrare video de la un concert cu Michelangeli și Celibidache, pentru că știa că ei sunt sfinții mei în materie de muzică. Mi-a adus concerte înregistrate din Italia cu Carlo Giulini și Michelangeli, eu în felul acesta am fost racordat la ce se întâmplă în lume, deși eram ca la închisoare în țara mea, trăiam între ziduri. Când am plecat și am cântat în străinătate, după căderea regimului comunist, am fost o revelație pentru public și pentru presă, care se întreba unde am fost până atunci, de ce nu auziseră de mine, alții știau povestea mea. Îmi aduc aminte că s-au scris atâtea articole despre mine în Germania, Franța, Anglia, Austria, ca despre un muzician de cea mai înaltă clasă.
V-ați împăcat vreodată cu această perioadă? Cu toate șansele pe care le-ați pierdut din cauza sistemului de aici?
Dan Grigore: M-a întrebat o dată un ofițer de securitate: „Maestre, cum de nu v-a venit ideea să plecați din țară?”. Iar eu i-am răspuns că de fiecare când mă întorc, mă socotesc ultimul bou. N-am plecat pentru că rădăcinile mele sunt aici. Eu am crezut că mă păstrez pe mine ca talent, trăind aici, decât să fac o carieră internațională, foarte bănoasă, dar să fiu rupt de țară. Știți că atunci dacă plecai, nu te mai puteai întoarce în țară. Cred că eu nu am putut să fac pasul acesta. De multe ori mă credeam un invalid, pentru că eram conștient de importanța contactului cu lumea, în cariera mea de pianist. Apoi îmi ziceam că poate nu sunt pianist, poate sunt scriitor și o să pun în scris tot ce am înțeles eu din muzică. Nu m-a interesat cariera, ci să îmi păstrez autenticitatea ideilor crezului meu si a muzicii pe care o port în mine, a felului meu de a face muzică. Credeam că dacă fac aceste compromisuri, mă înstrăinez de mine și atunci, cine mai sunt eu, chiar dacă am succes undeva, cine era acela care avea succes? N-aș mai fi fost eu. Și atunci, am rămas. Acesta a fost destinul meu, a fost alegerea mea, de-aia nici nu judec oamenii care au plecat pentru că fiecare despărțire de țară e o dramă. Poate că au cântărit bine ce fac, au câștigat ceva important în detrimentul acestei pierderi. Eu am considerat că, în balanța mea de valori, nu pot să pierd ce aveam aici.
Și ce aveați aici?
Dan Grigore: Pai, ce am si acum. Am timp. Am timp să mă văd cu prietenii, să mă gândesc la o carte pe care o citesc, să nu mă grăbesc, să admir, să mă minunez de oamenii pe care îi cunosc și care te îmbăgățesc sufletește, toate astea se pot întâmpla într-o țară rămasă în urmă, cum suntem noi. Noi avem niște lucruri foarte prețioase de care poate, nu ne dăm seama.
Trebuie să-ți antrenezi bine discernămîntul ca să poți să alegi
Profită tinerii muzicieni de această avalanșă de informații datorată tehnologiei?
Dan Grigore: Să știți că m-a uluit la aceste trei categorii de vârstă din concursul de la Sibiu, că cea mai mare parte dintre participanți nu par să fi ascultat versiuni importante ale pieselor pe care le-au cântat. M-a uimit chestia asta. Deci, acum ai posibilitatea să găsești orice, însă poate că tocmai aglomerația asta de variante pe care le au la dispoziție, creează o dificultate în alegere. Trebuie să-ți antrenezi bine discernămîntul ca să poți să alegi grâul de neghină. Eu când eram de vârsta lor ascultam versiuni cu mari pianiști, mă duceam la colecționarii care aveau mii de discuri și îi rugam să mi le împrumute. Am fost într-o mahala din București unde trăia un chelner de la restaurantul Continental care își făcuse din banii câștigați o mare colecție de discuri și picturi. Avea trei mii și ceva de discuri cu versiuni extraordinare din epocă. Acolo mergeam și ascultam, apoi comparam, o școală extraordinară pe vremuri. Audițiile comparate erau cele mai apreciate, am făcut și noi de cîteva ori cu studenții la Cluj, i-am pus să asculte câteva versiuni fără să le spunem cine cântă, apoi discutam cu ei diferențe și calități. Nimic nu egalează o asemenea școală, când mergi pas la pas cu profesorul, parcă ți se deschide mintea imediat, îți face poftă să lucrezi, îți faci planuri de viitor, te îmbogățești enorm sufletește. Acum, am impresia că nu se mai face așa ceva tocmai din cauza ușurinței de a accesa informații, omul lenevește.
Ce ați face acum, dacă ați avea 16 ani?
Dan Grigore: Întâi și întâi, nu aș avea nicio barieră să mă duc să onorez toate bursele pe care le-am primit. Dacă aș avea 16 ani, m-as duce la Michelangeli și i-aș spune: „Maestre, vreau să lucrez cu dumneata”. Așa i-am spus lui Celibidache în ’79 când am venit în România. M-am dus la cabina lui și i-am spus că sunt cutare și vreau să stau pe lângă el, nu să ajung dirijor ci să învăț muzică. El i-a spus lui Ion Voicu să mă treacă pe lista de bursieri, iar Voicu l-a trecut pe fiu-so. Pe urmă, venea la mine și mi se plângea că nu învață nimic de la Celibidache, iar eu i-am spus atunci că nu Celibidache ar trebui să îl învețe pe fiu-so, ci elevul să fure de la maestru, așa se face de cele mai multe ori. Stai lângă maestru și vezi cum trăiește muzica.
Și următoarea întâlnire cu Celibidache cum a fost?
Dan Grigore: A fost pe calea telefonului, în 89, imediat după căderea lui Ceaușescu. Caramitru, Pleșu, Hăulică și încă vreo doi, ocupaseră un birou la Guvern, și-au dat seama că au fir direct cu străinătatea și m-au chemat și pe mine să ne gândim pe cine să chemăm repede în România. Ei vorbiseră deja cu Cioran si Ionescu, iar când m-au întrebat pe mine cu cine vreau să vorbesc, le-am spus că vreau cu Celibidache. Atunci, i-am spus cât de mult îl iubim, și că e modelul nostru de muzician și să vine cât de repede poate în România să cânte cu noi. Iar el atunci s-a înmuiat și mi-a zis așa: ”Măi, Dane, măi, și eu vă iubesc pe voi, îți promit că o să vin cât de repede pot.” Dar cu o voce moale, așa cum îi spun eu ție acum, vorbea maestrul cu mine la telefon. Atunci, l-am întrebat dacă acceptă sa fie directorul nostru de onoare (din capul meu, vă dați seama că nu discutasem cu nimeni ) și el a zis ca acceptă cu toată dragostea. N-au trecut 2 luni și a venit cu toată Filarmonica din Munchen și cu 60 de tone de ajutoare pe care le-a dat prin preoți la oameni, pentru că nu avea încredere în altcineva. Atunci a făcut patru concerte gratis, la Ateneu, pentru publicul românesc.
Dumneavoastră cum v-ați raportat la succesul pe care l-ați avut?
Dan Grigore: A contat foarte mult că m-au încurajat tot timpul oameni importanți pentru mine. Legătura cu Cella Delavrancea, întîlnirea cu Celibidache, apoi cronicile care mi s-au făcut au fost foarte importante. Eu am prins timpul când în România exista un om care se prefăcea el însuși că e piața culturală din țara noatră, care de alminteri, nu exista. Vorbesc de Iosif Sava care a fost ca un atlas pentru cultura românească în perioada comunistă. El a simulat o piață culturală. Ori, fără piață culturală, cultura nu se dezvoltă. Cultura nu e chiar ca o buruiană, să crească de la sine și în orice condiții. Enescu spunea într-un interviu din 1920 că în orașele unde există Filarmonică, Teatru și Operă, oamenii sunt mai frumoși, mai luminoși, față de cei care trăiesc în orașele care nu au aceste instituții. Acesta era observația din tinerețea lui, iar eu îi dau dreptate.
