Ne-am întâlnit la Sibio, un loc cu cafea bună unde mai mereu îl poți zări. La o cafea sau la o poză, mereu înconjurat de lume. De abia l-am prins la o discuție pe fotograful Tudor Troanca. Elevul Tudor Troanca a rămas la școală, la Colegiul „Octavian Goga”, etajul al doilea, ultima sală pe stânga. Acum nu mai vorbeam cu colegul din clasa a XII-a de la profil uman, ci cu un  fotograf al Sibiului, unul dintre oamenii aceia prin ochii cărora ne privim comunitatea.

Cu toate că anul acesta are examenul de bacalaureat, asta nu îl împiedică să facă ceea ce iubește. Ba mai mult, spune că ar simți o anxietate și o plictiseală veșnică dacă s-ar îndepărta de fotografie. A fost fotograf oficial al Festivalului Tânăr de la Sibiu, l-ați mai văzut și pe la „Vă vedem”, a avut și prima expoziție de fotografie „Black&White Stories” la Sibio, de pe urma căreia a strâns bani pentru Călătoria lui Mihai, mai este și videograf din când în când… și multe altele. Pe scurt, este un om datorită căruia comunitatea sibiană se află în mișcare, este un adolescent care face ceea ce mulți de vârsta lui doar visează. Face ceea ce îi place cel mai mult, și nu se teme de nimic. Tudor este un tip cool (a se citi impresionant de pasionat, dedicat, cu capul în nori, inteligent și tot ce mai vreți voi).

Ce înțelegi tu, ca fotograf, prin moment?

Tudor Troanca: Momente se ivesc la tot pasul, e click-ul acela care te atrage, sunt clipele în care îi surprinzi pe oameni exact așa cum vrei tu. Și apeși pe buton. Ăla e momentul pentru mine.

Ce înseamnă o fotografie bună, din punctul tău de vedere?

Tudor Troanca: O fotografie bună e o fotografie care te face să simți ceva. O fotografie bună nu se măsoară în calitatea imaginii, cum ar crede mulți, ci dacă aceasta reușește să transmită ceva. Genul ăla de fotografie pe care dacă o vezi pe social media te face să te oprești din scroll, să te uiți un pic la ea și să te gândești.

foto-Tudor Troanca

De ce abilități are nevoie un fotograf?

Tudor Troanca: Foarte importantă e răbdarea. Trebuie să știe să interacționeze cu oamenii din jur, pentru că nimeni nu agreează un fotograf morocănos. Dar și să dea dovadă de seriozitate. Și modestia e esențială, fiindcă te ajută să te compari pe tine cu tine, nu cu ceilalți, să îți conștientizezi evoluția și să fii permanent mai bun decât ai fost cu o zi în urmă.

Simți cumva amprenta ta asupra persoanei pe care o fotografiezi?

Tudor Troanca: Asta ține de relația pe care o am cu persoana fix atunci când fac poza, cum am interacționat cu ea. Și rămâne inevitabil o parte din mine în persoana aceea, cum m-a văzut ea pe mine, cum a fost starea mea de spirit când am făcut poza. Asta influențează enorm. Dacă eu sunt mohorât și vine o persoană în fața mea să îi fac o poză, ea va prelua energie de la mine. Trebuie să întâmpini oamenii cu bucurie.

foto2-tudor-troanca

Așadar subiectul tău preferat de abordat este, de fapt, acest flux de energie dintre tine, fotograful, și personajul/personajele fotografiei?

Tudor Troanca: De multe ori, ce transmit eu prin poze sunt stările mele de spirit. Cel mai mult mă axez pe oameni și fotografie de stradă. Îmi place să le fac poză oamenilor atunci când nu mă văd,  fiindcă reușesc să îi prind exact așa cum sunt ei. Oamenii în viața lor zilnică. Cum se simt ei atunci când sunt singuri și cum se comportă pe stradă atunci când (aparent) nu îi vede nimeni, momentul ăla în care sunt sinceri, adevărați. Pentru că majoritatea oamenilor când apare un aparat de fotografiat în fața lor deja își schimbă fața și nu mai sunt ei. Își ascund sentimentele, zâmbesc unii, alții se încruntă, și atunci cel mai bine e să îi prind când nu sunt atenți la mine. De aceea, cred, n-am fost pasionat de fotografie landscape, chiar dacă sunt unele peisaje sau cadre largi care îmi plac mult.

foto3-tudor-troanca

Ce are în plus omul față de peisaj?

Tudor Troanca: Mai presus de toate este faptul că oamenii pot să transmită sentimente mult mai bine decât un peisaj. Cel puțin asta e viziunea mea, așa văd eu lucrurile. Sunt și fotografi care cred că peisajele sunt mult mai sugestive decât oamenii. Eu cred că persoanele au mimică și gestică, ceea ce le face mult mai expresive. Chipul, atitudinea și postura îmi atrag atenția. Ochii, în special, fiindcă ei reflectă personalitatea.

Crezi în vorba aceea cum că o imagine ar avea 1000 de cuvinte?

Tudor Troanca: Absolut. S-ar putea scrie romane din unele fotografii.

Crezi în selfie-uri?

Tudor Troanca: Sunt cele mai înșelătoare poze. În primul rând pentru că întorc totul în oglindă, iar apoi pentru că nimeni nu își face o poză așa cum e el cu adevărat. Totdeauna în selfie-uri ne aranjăm, ne căutăm unghiul potrivit și lumina cea mai bună. Nu se pot compara cu fotografiile, care prind omul așa cum este el.

Ce fotograf (român) te-a inspirat?

Tudor Troanca: Inspirația vine de la Rareș Helici, cu care m-am întâlnit acum 3 ani, când ai mei se plângeau că nu fac nimic productiv. După ce l-am cunoscut pe Rareș am început să merg la el, am stat o vară întreagă în biroul lui și l-am ajutat să sorteze niște filme vechi, de 36 de cadre, primite de la bunicul său, cu care voia să facă o expoziție. Pe lângă asta ieșeam în fiecare zi să ne plimbăm și mai făceam și niște poze. Cam așa a început totul. Deci pot spune că el este centrul învățării mele.

Ce părere ai despre acei adolescenți care au un aparat în mână și se cred fotografi?

Tudor Troanca: Nu mi se pare ceva foarte wow să îți iei un aparat, să faci niște poze și după o săptămână să ai deja pagină „X-ulescu Photography”. Este ceva trecător. Mulți dintre ei sunt foarte entuziaști la început, prinși de febra aparatului, dar după o lună nu mai știe nimeni de ei. Plus că pozele de pe paginile alea sunt exagerări din toate punctele de vedere. De culori, de contraste, de clarity. Multe dintre ele ajung doar ca poză de profil la o gagică pe Facebook. Mesajul pe care poza îl transmite e 0. Îi apreciez mult mai mult pe cei care își postează pozele pe pagina lor personală de social media. Pe mine nu mă găsești nicăieri ca „Tudor Troanca Photography”.

Faci vreo diferență între job și pasiune?

Tudor Troanca: Nu, în niciun fel. Prima dată, evident, îți trebuie pasiunea. De exemplu, aceia cu „Photography” o văd din prima ca pe un job. Au impresia că dacă au făcut niște poze trebuie să le vină și banii, automat. La mine banii au început să vină după 2 ani. Rezultatele nu vin imediat, ci în timp. E o muncă long term. Trebuie să vadă ceilalți că faci asta din pasiune, nu pentru bani. Abia când lumea vede că te ții de treabă începe să apară și profitul tău. Banii vin de la sine, la un moment dat, nu din oameni. Pe oameni îi ții aproape.

Te-ai gândit să faci o afacere din asta?

Tudor Troanca: Nu. E ca și cum aș prostitua fotografia.

festivalul-tanar-tudor-troanca

 

 

Ai pățit vreodată ca oamenii să te refuze pe stradă atunci când ai vrut să le faci poză?

Tudor Troanca: Da, dar nu am avut niciodată probleme de genul „e spațiu public” sau „dă-mi drepturi de autor”. Mulți doar dau din mână sau se întorc. Sunt finuți, nu aleargă nimeni pe stradă după tine. (râde) Omul cu camera nu mai e teroarea care era acum 10-15 ani. Dacă te văd cu camera nu încep să îți facă cu mâna sau să se strâmbe la tine. Suntem deja învățați să vedem oameni cu aparate de fotografiat agățate de ei.

În ce direcție te îndrepți în domeniu?

Tudor Troanca: Fotograf de nunți, botezuri sau înmormântări nu o să ajung niciodată, sper. Nu mă atrage deloc. Nu vreau să mă transform într-un nuntaș, lăutar în ale fotografiei. Nu știi peste ce fel de oameni dai, dacă sunt de acord sau nu cu felul în care lucrezi. Mai bine lucrezi cu oamenii care te cunosc, care te-au primit recomandare. Deci rămân fotograful de emoție și de povești, nu de nunți. De un an am început să și filmez. Fac materiale publicitare și cred că și marketing-ul ar fi o variantă de viitor.

Recomandă-mi o carte.

Tudor Troanca: Idiotul de Dostoievski.

de Teodora Minea