Timofei Kuliabin: „E mai multă lipsă de libertate în mine acum”

Timofei Kuliabin face parte din valul de regizori ruși exilați care s-au pronunțat ferm împotriva invaziei ruse în Ucraina. Până în 2022, viața sa era definită de o activitate prolifică în teatru și operă. Din 2015, a fost directorul artistic al Teatrului Academic de Stat „Red Torch” din Novosibirsk, unde a început să activeze imediat după absolvirea Institutului Rus de Arte Teatrale (GITIS), în 2007. Considerat unul dintre cei mai inovatori regizori ai generației sale, Kuliabin a fost apreciat cu numeroase premii (inclusiv trei premii Masca de Aur și titlul de „Omul Anului 2010” în Novosibirsk, la categoria cultură și artă). Pentru Kuliabin, „teatrul ca familie” nu era o simplă expresie clișeu, ci reflecta literal proximitatea față de părinții săi cu care lucra în aceeași instituție: tatăl său, Alexander Kuliabin, fiind director la „Red Torch”, iar mama sa, Irina Kuliabin, director adjunct pentru relații internaționale și proiecte speciale.

Din 2022, teatrul a rămas singura constantă în viața regizorului în exil. Timofei Kuliabin și-a dat demisia de la „Red Torch”, iar numele său și spectacolele sale au dispărut de pe afișele teatrelor din Rusia. Tatăl său, Alexander Kuliabin, a fost arestat în 2023¹, fiind acuzat de abuz în serviciu și deturnare de fonduri. Astăzi, Timofei Kuliabin locuiește în Germania și continuă să regizeze în teatre europene, inclusiv la Deutsches Theater din Berlin, Residenztheater din München și Teatrul Național „Ivan Vazov” din Sofia.

Publicul de teatru din România își amintește probabil de regizorul rus datorită montării inedite a piesei cehoviene „Trei surori”, un spectacol integral în limbajul semnelor care a deschis FITS în 2018. Această producție de la „Red Torch”, devenită un reper al noului teatru psihologic rus, ilustrează interpretarea radicală cu care Kuliabin abordează texte clasice. Așa cum afirmă chiar el deseori, teatrul, dacă se vrea viu și aproape de public, trebuie să vorbească în limba (sau prin tăcerile) spectatorului contemporan.

Producția din programul FITS de anul acesta, „În singurătatea câmpurilor de bumbac” (2022), a presupus o altă provocare regizorală pentru Kuliabin. Piesa scrisă de dramaturgul francez Bernard-Marie Koltès în 1987 redă o întâlnire tainică și încărcată de ambiguitate, în care doi necunoscuți, un dealer și un client (interpretați de Ingeborga Dapkūnaitė și John Malkovich), negociază ceva, nu e clar unde, când sau cine cu cine. Negocierea devine o miză în sine, sufocând ființele antrenate în acest joc psihologic. Kuliabin chestionează cât din conturile ambiguității acestei întâlniri misterioase necesită a fi estompate și transpuse într-o realitate contemporană, reflectând asupra singurătății și alienării în societatea modernă.

La sfârșit de mai, l-am regăsit pe Timofei Kuliabin în Atena, pregătind un nou spectacol – „Ifigenia în Aulis” (de Euripide), care va deschide seria de spectacole din arena teatrului antic din Epidaurus. Înainte de interviul online, mi-am propus să evit tema războiului, dar odată ce am început să discutăm, m-am simțit atrasă instinctiv de acest subiect inconfortabil pentru ambii. Întrebat cum s-a simțit înainte să iasă cu declarația anti-război, mi-a răspuns că nu înțelegea cum putea fi altfel. Am stabilit ulterior să nu discutăm despre război sau teme politice pentru a nu influența procesul tatălui său în Rusia. Totuși Kuliabin a spus că va vorbi despre acestea pe larg după ce totul va rămâne în urmă. Paradoxal, între timp, spectacolele sale articulează ceea ce simte și crede Timofei Kuliabin despre prezentul sinistru.

Așadar, ești în Atena acum, pregătind „Ifigenia în Aulis” de Euripide pentru Festivalul Epidaurus. Știu că abordezi adesea textele dramatice într-un mod care menține autorul foarte prezent, nu prin a respecta întocmai fiecare replică, ci prin păstrarea unei anumite esențe, adaptând-o la lumea actuală. Ce esență păstrezi acum? Ce reprezintă sacrificiul în interpretarea ta?

Timofei Kuliabin: E destul de dificil să discut despre spectacol fără a dezvălui prea mult, deoarece ideea de sacrificiu este centrală pentru întregul concept. Interpretarea mea se concentrează pe tehnologia războiului. Nu este vorba, de exemplu, despre conflictul lui Agamemnon de a alege între patria sa și datoria sa ca tată. Conflictul de la baza conceptului meu se referă mai degrabă la altceva. Este vorba despre modul în care funcționează războiul, deoarece piesa are în prim-plan războiul și examinează mecanismele sale. Esența este cum necesitatea războiului cere un sacrificiu, iar spectacolul meu explică această tehnologie a războiului.

În textul lui Euripide e frapant faptul că toată lumea e dornică să facă sacrificiul pentru a începe un război teribil. Cauza nu este nici nobilă, nici pură: Ifigenia nu e sacrificată pentru a opri războiul, ci dimpotrivă. În acele vremuri, aceea era norma. S-a schimbat ceva astăzi?

Timofei Kuliabin: Din păcate, realizăm astăzi că nu am evoluat prea mult față de vremurile antice. Războaiele au reapărut, nu ca ceva neobișnuit sau extraordinar, ci ca o normă în secolul XXI. Din păcate, aceste teme și texte rămân relevante pur și simplu pentru că avem un război real, există vieți omenești pierdute și există deja teritorii ocupate. Această realitate nefastă face ca aceste piese să rămână relevante. Este descurajant pentru că nimeni nu vrea război, dar, din păcate, acesta continuă și probabil va persista.

„În singurătatea câmpurilor de bumbac”, spectacolul pe care publicul din România îl va vedea la FITS anul acesta, a avut premiera în 2022, o perioadă foarte întunecată pentru tine, presupun. Ce te-a atras la textul lui Koltès? L-ai citit așa cum o fac mulți – ca pe o ultimă încercare a unui om de a rămâne în viață înainte de sinucidere?

Timofei Kuliabin: Textul lui Koltès este despre un conflict intern imposibil de rezolvat. Acest conflict divizează un om în două, iar el nu poate face față. Singura cale de scăpare este sinuciderea, deoarece este imposibil să trăiești cu această luptă internă. Această idee a apărut cu mult timp în urmă, înainte de evenimentele recente. Tema inițială pe care am preluat-o de la Koltès, baza pentru conceptul meu, este o dorință tainică de natură erotică, mai specific o relație homosexuală. Piesa a fost scrisă în anii ‘80, când acest subiect era foarte restricționat.

Era practic un tabu…

Timofei Kuliabin: Da. Dar acum nu mai este cazul, așa că a trebuit să găsesc un echivalent. Dorința sexuală, pervertirea pe care o abordăm în spectacol, este criminală și condamnată de societate, judecată aspru de oameni. Această temă a obsesiei sexuale creează esența spectacolului. Nu este ușor de înțeles. Inițial, nu ne-am propus acest subiect; am ajuns pur și simplu la tema pedofiliei, care este destul de relevantă astăzi. Chiar și în cele mai democratice țări, există legi stricte împotriva acesteia. Am folosit această temă ca un analog pentru relațiile homosexuale din anii ’80, temă foarte relevantă pentru Koltès. Restul spectacolului este construit în jurul acestei idei, dar nu ți se aruncă în ochi. Accentul nu este puternic, dar se poate deduce dacă privești cu atenție. În general, spectacolul este despre un bărbat care nu poate trăi cu acest conflict intern. El își mărturisește lui însuși, incapabil să accepte, dar o parte din el totuși tolerează. Aceste două porniri sunt într-un conflict constant, natura sa duală luptând cu acest viciu interzis de societate. Nu poate exista un câștigător, deoarece această situație nu are soluție. Simplu spus, bărbatul își pierde mințile și, din cauza acestui conflict intern, își ia viața.

Textul lui Koltès este plin de aluzii, dar nu dezvăluie, sau este dificil pentru cititor să înțeleagă, secretul întunecat. În spectacolul tău, publicul se apropie de ceva ce pare a fi o revelație; înțeleg mai bine care este secretul. De ce ai simțit nevoia să îl dezvălui?

Timofei Kuliabin: Textul lui Koltès este foarte dificil, în primul rând pentru că este foarte filozofic, și de asemenea pentru că poate fi mereu privit din diferite unghiuri. Prezintă o situație condiționată, filozofică – doi bărbați într-un loc indistinct, în circumstanțe neclare. Ca regizor, trebuie să am o înțelegere clară a ceea ce fac. Nu pot prezenta ceva abstract într-un mod abstract. Trebuie să fiu specific cu imaginile vizuale, temele și semnificațiile. A fost decizia mea să fiu mai explicit în această privință.

Știu că ai lucrat anterior cu actrița Ingeborga Dapkūnaitė (la „Ulciorul sfărâmat”), dar nu cu John Malkovich. Cum a fost să lucrezi cu amândoi?

Timofei Kuliabin: Povestea este destul de simplă. Am lucrat cu Ingeborga la „Ulciorul sfărâmat” de Heinrich von Kleist la Teatrul Națiunilor (Moscova), unde ea a jucat unul dintre rolurile principale (Walter, consilierul). Am format o relație de lucru bună și ea și-a exprimat dorința de a colabora mai mult. Pe de altă parte, Ingeborga și John au o lungă istorie de colaborare în teatru, de peste 20 de ani. Sunt parteneri minunați, dar în ultimii 5-6 ani, nu au avut ocazia să colaboreze. Ingeborga a sugerat să încercăm ceva cu John, și bineînțeles, am fost de acord. Dramaturgul nostru, Roman Doljanski, s-a gândit imediat la „În singurătatea câmpurilor de bumbac” de Koltès, care este perfect pentru doi actori. John a citit textul și mi-a spus că e interesat, iar așa a început proiectul. Inițial, am repetat pe Zoom, ceea ce era obișnuit în perioada Covid și, de asemenea, din cauza distanței. Am lucrat intens cu textul piesei, reducându-l cu aproximativ 50-60 la sută. Apoi ne-am întâlnit la Riga și am finalizat aproape tot spectacolul în două săptămâni.

Nu este de obicei riscant să intervii într-o dinamică deja stabilită – John și Ingeborga având această relație de lungă durată, iar tu venind din exterior cu o idee foarte precisă?

Timofei Kuliabin: La început, s-ar putea să pară așa. Totuși, în teatru, ar trebui să existe întotdeauna un risc (zâmbește). Dacă nu există risc, nu este interesant. Dar în timpul procesului de lucru cu ei, nu am întâmpinat nicio problemă. A fost atât de ușor și se înțeleg cu adevărat unul pe celălalt. John și Ingeborga au o disciplină impresionantă. Nu au deloc pretenții de vedete; fac tot ceea ce le cere regizorul. E foarte ușor pentru un regizor să lucreze cu acești actori. A fost ușor și plăcut să lucrez cu ei.

Revenind la precizia în munca ta, ai multă experiență cu diferite trupe de teatru din Rusia și din Europa, și ai lucrat de asemenea în teatre de operă. Ce îi face pe toți acești artiști să te urmeze și să aibă încredere totală în tine?

Timofei Kuliabin: Îmi construiesc munca într-un mod clar și precis într-adevăr. Știu exact ce vreau. De obicei, actorii mă urmează fără probleme pentru că văd că am o viziune clară. Când actorii primesc sarcini specifice și precise, ei te vor urma. Nu e niciun secret în asta.

Poate că reușești să creezi de asemenea un spațiu foarte sigur, iar în contrast cu lumea reală, actorii apreciază mai mult acel mediu.

Timofei Kuliabin: Actorii fac o muncă foarte concretă. Te urmează pentru că ești demn de încredere. Întotdeauna am încredere în artiștii cu care lucrez. Nu sunt un dictator care spune: „Așa se face și atât”. Sunt foarte flexibil; pot să-mi schimb deciziile și să mă adaptez la actori, văzând ce este mai potrivit pentru ei. Sunt într-un dialog constant cu ei. Am încredere în artiști și încerc să îi fac să aibă încredere în mine de la primele întâlniri.

Am observat că lucrezi preponderent cu texte clasice de referință. De ce nu alegi și piese contemporane?

Timofei Kuliabin: Este mai degrabă o chestiune de preferință. Îmi place să abordez texte care au fost puse în scenă de nenumărate ori. Asta îmi permite nu doar să comunic cu acel text, ci să intru într-un dialog cu iconografia sa, cu receptarea și diversele sale interpretări de-a lungul timpului. Nu am lucrat prea mult cu ceea ce sunt considerate piese contemporane, deși Koltès poate fi văzut ca un autor contemporan (totuși, l-aș clasifica ca un clasic al secolului XX). Prefer texte care au trecut testul timpului. Sunt mereu interesat să văd cum funcționează astăzi ceva scris cu mulți ani în urmă – ce rămâne relevant și ce nu. Cum putem face un text scris acum 100-200 de ani să sune ca și cum ar fi fost scris astăzi? Îmi place această provocare suplimentară când lucrez cu astfel de texte.

Unii critici de teatru din Rusia îți descriu stilul tău regizoral ca „teatru de interpretare”. Cum crezi că a evoluat stilul tău de-a lungul anilor? Am observat că ai trecut de la un teatru mai fizic, cu mai multă mișcare, la un stil mai conceptual. Tu cum percepi asta?

Timofei Kuliabin: Am trecut prin diferite etape de-a lungul anilor, dorind de fiecare dată să explorez lucruri noi—fie că lucram cu textul sau cu limbajul regizoral. Ca rezultat, producțiile mele sunt foarte diferite între ele. Adesea îmi propun să găsesc ceva nou, un nou limbaj regizoral, și cu cât sunt mai contrastante, cu atât mai bine. Nu știu dacă reușesc întotdeauna, dar încerc să nu mă repet. Tehnicile și metodele pe care le folosesc variază pentru că sunt interesat să le mențin diferite.

Ești convins că teatrul nu poate schimba lumea și că impactul său maxim este de a oferi publicului momente de reflecție și impulsul de a fi mai empatici. E o întrebare pe care mi-o pun de multe ori, și o pun și altor artiști: de ce faci artă și pentru cine faci teatru?

Timofei Kuliabin: Ca răspuns la „pentru cine”, pot zice că este pur și simplu o cerere pentru acest tip de muncă. De fapt, facem teatru pentru un număr foarte mic de oameni. Teatrul de artă nu este pentru mase; nu este cinema. Există această dorință ciudată pe care o am – să ajung într-o clădire unde oamenii, fie că sunt în costume sau nu, sunt pregătiți să spună o poveste și să transmită anumite informații. Este un mod de comunicare. Unii oameni au nevoie de asta, alții nu. Pentru mine, teatrul este un spațiu unde sunt artist, un creator. Creez condiții, o viață pe scenă care să fie interesantă pentru mine întâi de toate. Altfel spus, oamenii de pe scenă se mișcă și se comportă așa cum le zic eu să o facă. Sunt întru totul stăpân (zâmbește). Este foarte intrigant, ca un copil cu jucăriile sale, își creează o lume proprie. Se lasă complet absorbiți în joc, imaginându-și lucruri fiindcă nu există o astfel de libertate în viața reală. În teatru sunt complet liber. Liber în metodele mele de compoziție, creație și imaginație. În viață, întâlnești tot felul de limitări – sociale, morale etc. Dar în artă, în circumstanțele potrivite, nu există astfel de limitări.

Dar cum e în lumea din afara teatrului? Simți că ai mai multă libertate acum?

Timofei Kuliabin: Este la fel. Aș spune că există mai multă lipsă de libertate în mine acum, deoarece există mai puțină libertate în lume.

Nu simți mai multă libertate de mișcare și posibilități mai multe când e vorba de proiectele la care lucrezi?

Timofei Kuliabin: Lucrez în străinătate de mult timp, așa că aveam flexibilitatea de a mă deplasa liber și înainte. Nu pot spune că s-a schimbat esențial ceva pentru mine în acest sens. Schimbarea acum este că nu mai produc spectacole în Rusia. Deja lucram în străinătate în trecut, dar da, viața mea de zi cu zi s-a schimbat acum. Nu pot fi în Rusia. Oficial, am reședința într-o altă țară. Toate aceste lucruri sunt noi pentru mine. Dar gândindu-mă la proiectele mele, în esență nimic nu s-a schimbat – făceam teatru și continui să fac teatru.

Unde este acasă pentru tine acum, Timofei?

Timofei Kuliabin: E bagajul meu.

Dar ești stabilit în Germania, nu-i așa?

Timofei Kuliabin: În acest moment, când am o pauză între proiecte… da, al doilea meu bagaj cu hainele de iarnă este la Berlin.

Ceva ce ar putea să te aline e că încă ai șansa să lucrezi cu oameni cu care ai colaborat înainte, cum ar fi Roman Doljanski și Oleg Golovko (scenograf și designer). Nu ești singur și echipa este aici, într-un fel.

Timofei Kuliabin: Da, aceasta este echipa cu care am lucrat mulți ani la diferite proiecte. Dar toți cei din această echipă sunt în aceeași situație ca mine. Sunt oameni care acum trebuie să lucreze în afara Rusiei. Toți au părăsit țara.

Ne poți spune care e situația acum la „Red Torch” din Novosibirsk, unde ai fost regizor principal timp de ani de zile?

Timofei Kuliabin: Echipa s-a schimbat considerabil. Echipa administrativă este complet nouă², iar în echipa artistică au angajat actori noi, în timp ce unii din ansamblul cu care am lucrat au plecat. Aș spune că este un teatru complet diferit acum. Încă mai au unele spectacole din „era” mea, probabil pentru că este dificil să ștergi totul peste noapte, dar viziunea artistică este radical diferită față de perioada când eram eu acolo.

Ai spus de multe ori în trecut că nu faci teatru politic (și cu siguranță nu aceasta îți era intenția), dar totuși spectacolele tale atrăgeau tot timpul atenția și stârneau polemici. Cum te poziționezi acum?

Timofei Kuliabin: Am spus asta cu mult timp în urmă și multe s-au schimbat de atunci. Spectacolele mele recente –„Macbeth” (Teatrul Dramatic din Frankfurt, Germania), „Teroarea si mizeriile celui de-al treilea Reich” (Teatrul Dramatic din Tallinn, Estonia), „Ifigenia în Aulis” (Teatrul Argos, Atena, Grecia) – sunt legate de evenimentele actuale și le putem considera oarecum politice. Aceasta este reacția mea la ceea ce s-a întâmplat. Deci da, într-o mare măsură, ele au devenit mai politice, cu un mesaj mai politic. Nu este vorba doar despre drame de familie și relații; este mai mult despre societate. Consider că aceasta este o reacție firească la evenimentele actuale.

Ce îți dă putere să mergi mai departe acum?

Timofei Kuliabin: În primul rând, circumstanțele mă forțează pentru că pur și simplu trebuie să o fac. În al doilea rând, toate aceste schimbări semnificative care s-au întâmplat și mi-au afectat viața, dimpotrivă, mi-au dat forță. Nu m-au oprit, ci m-au făcut să creez mai mult teatru și să pun în scenă mai multe producții. A devenit un mijloc de a nu-mi ieși din minți. Dacă nu aș face nimic și doar m-aș gândi la ceea ce se întâmplă în jur, m-aș adânci în depresie și probabil nu aș mai putea face nimic. De aceea, pentru mine, munca este o metodă de a nu fugi de probleme și de a nu fi copleșit de tristețe. Când sunt la repetiții, când lucrez, contează doar ce se întâmplă în sală.

1. După ce Timofei Kuliabin a făcut declarații publice împotriva războiului și a părăsit Rusia, tatăl său, Alexander Kuliabin, a fost demis în decembrie 2022 din funcția de director al Teatrului Academic de Stat „Red Torch” din Novosibirsk, post pe care l-a deținut timp de 23 de ani. În ianuarie 2023, Alexander a fost plasat în arest la domiciliu, acuzat de deturnarea a 1,8 milioane de ruble. Potrivit publicației „Siberian Express”, la acuzații au mai fost adăugate ulterior și abuz în serviciu cu consecințe grave. Pedeapsa maximă pentru aceste acuzații este de zece ani de închisoare. Procesul este încă în desfășurare. ↩︎
2. Noul director artistic al Teatrului Academic de Stat „Red Torch” este Andrei Prikotenko, numit în funcție pe 17 ianuarie 2023. Prikotenko este un artist rus renumit, cunoscut în special pentru mandatul său ca regizor principal al Teatrului Starîi Dom din Novosibirsk. În România, el ar putea fi cunoscut pentru producția sa „Sociopath/Hamlet”, care a deschis cea de-a 12-a ediție a TESZT. ↩︎

Fotografie reprezentativă: din colecția regizorului Timofei Kuliabin

Interviul a fost tradus din rusă și editat pentru claritate și concizie.

(o variantă mai scurtă a interviului a apărut în ediția specială a revistei Capital Cultural, Nr. 37)