de Constantin Necula
Printre cei care au fundamentat o cultură a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, cred că Domnul George Banu merită pomenit din plin de lumină. O viță nobilă de vin ceresc strecurat prin vinele mărturiei artistice de la Sibiu, an după an, ca un exploziv răsărit de soare. Un nobil duce al cuvintelor rostite și al incredibilei intuiții a Frumosului. Curs intensiv de înțelegere al lumii. Pe băncile din Parcul Cetății, unde devenise stea înainte a i se aprinde pe cerul iertării steaua, ori dinaintea vitrinei de la Humanitas, purtat de un nevăzut cursor în tainica distribuție a geniului ce-și caută liniștea, sorbind cu nesaț dintr-o tăcere adâncă, de recunoaștere a valorii ori isteț și pus pe șotii în vreo conferință, George Banu a crezut în tot ce semnifică Sibiul teatral.
Om cu majuscule de aur, George trecea neobservat și totodată sorbea din smerita așezare în strana Catedralei cu seninătatea copilului ce jefuiește un cireș în rod. Sentimentul meu, și nu legat doar de ultimii ani, este că își căuta alinarea setei teribile de Frumos și în sfârșit aflase sursa. Ore adunate din clipe am străbătut, fără filosofii inutile, cărările unui rai de care – recunoștea, nu fără un surâs de copil iertat – uitase. De care se ascunsese ani buni.
Poate că ar merita să rescriu o parte din insomniile de pe banca din curtea Catedralei. Dar nu mai știu cuvintele, ci numai starea de nedumerită bucurie de pe chipul său când a aflat de Hristos-Iertare. Pentru aceea se strecura la conferințele din catedrală ori chestiona discret timpul vorbirii la întâlnirile noastre dintre cărți. Linii de lectură. Șușoteli pe versuri ori descoperirea pentru mine a universului teatrului modern, potrivirea textului Scripturii în momente de derută ori bucurie, ori ascultarea a câte unei vecernii de dincolo de norii de ploaie sunt peisajele dinlăuntru care au făcut ca prietenia noastră să fie mai degrabă exercițiu de Înviere. Precum și este.
Moartea lui m-a lăsat descumpănit. Încă am în calculator scrisoarea sa de recomandare pentru a candida la profesorat. Semnată cu o simplitate dezarmantă: George Banu, membru al Academiei Franceze. M-a emoționat și mulțumirile mele par insuficiente și acum sau mai ales acum, când privesc cu nostalgie plecarea sa. Inoportunat de moarte, nu a putut-o refuza. Era hotărât să plece fără stigma neputinței și mi se pare că Dumnezeu i-a acordat privilegiul la care spera. Să fie viu când moare – glumă neserioasă, dar evident participativă.
El, care era omul iertării, s-a văzut, sunt convins, cu Hristos-Iertare pentru a trece prin vămile neiertătoarei morți. I-am spus deseori că trecerea spre moarte-i va fi ca un semn de întrebare. Desenat ușor, din creion, pe o filă de hârtie de mătase. Mătase din celebrele sale fulare ori din batista aurie în care a șters nasul unei puștoaice lovite de un bădăran în Piața Mare. Făcuse mari ochii și intervenția lui – visătorul – mi s-a părut drept o incredibilă cădere în lume a forței sale de a iubi.
Vine iunie și Festivalul. George Banu s-a lăsat ascuns. Va trece printre noi, vă asigur, cu demnitatea lui imprescriptibilă. Ușor și aducând cu sine mireasma ușoară de merișor din Rai. Ne vom lăsa orgoliile și vom spune, plecând capetele, ,,feriți, trece George, Banul Cetății Teatrului de Sus”. Iar el va zâmbi stingher. Nu poate să ne spună că ne așteaptă, dar privirea lui ne dă de înțeles. Ca întotdeauna.
