Sună colopoțelul. Dimineața, când eu abia îmi puteam dezlipi ochii de somn, copiii încep să cânte plini de voioșie și energie: Guten Morgen, Good morning, Buneos dias, Buongiorno, Heraus aus den Betten…(rom. Bună dimineața, afară din paturi). Apoi se așază repede, fiecare la locul său, și deschid cartea. Învățăm litera Z. Sunt la Școala Generală numărul 6 din Sibiu. Fiecare copil trebuie să coloreze câte o imagine care reprezintă un cuvânt ce începe cu litera Z.
Ce o motivează oare pe Anamaria Benkö, învățătoarea copiilor, să fie așa de devotată profesiei? Mă gândesc că de curând am participat la întâlnirea de zece ani a generației mele de liceu și, dintr-o sută de absolvenți, nici unul nu a ales calea învățământului. Mai ales în România. Ana îmi spune că ea a știut că vrea să devină învățătoare încă din prima clipă când a predat la catedră și că formarea prin creativitate conduce la modelarea personalității copiilor. „Un elev trebuie să termine școala cu ochii vii și planuri mărețe”, îmi mai spune ea. Aflându-mă în sala de clasă, într-o joi dimineață, la ora nouă, înconjurată de copii, eram sigură că școala reprezintă mult mai mult.„Viață”, cum o descrie Ana.
Am căutat apoi alți profesori, și alte păreri. Am vrut să aflu experiențele lor. Ce înseamnă să te afli în spatele catedrei, să corectezi lucrări la lumina veiozei până în zorii zilei și cum se pot clădi orele astfel încât ele să nu devină monotone. Îmi amintesc cât de mult îmi plăcea și mie să scriu la tablă. Și cât de mult admiram profesorii care își gândeau orele într-un mod interactiv. Cât de atentă eram la ora de română atunci când în loc să învățăm toate comentariile pe de rost, profesorul a ales să citească romanele cu noi în clasă, cu voce tare. Știa probabil că nu le vom citi niciodată singuri acasă și asta era soluția pe care a găsit-o pentru a ne convinge să le îndrăgim.
Naomi Ionică, profesoară de limba română, îmi povestește cum s-a hotărât ea să devină profesoară. „În copilărie mă jucam de-a şcoala. Dădeam lucrări celorlalţi copii, le predam, corectam, îmi făceam un catalog. Nu am ştiut niciodată că vreau să fiu profesor, pur şi simplu m-am trezit profesor”.
Cristian Săuchea, profesor de matematică crede că școala reprezintă „ceva drag”, ceva ce îl încarcă pozitiv, iar fiecare moment în care este căutat la şcoală de foştii elevi este o experienţă îmbucurătoare. De asemenea, faptul că joacă baschet sau fotbal cu foşti sau actuali elevi este ceva special.
Naomi îmi spune că pentru ea cea mai frumoasă experiență a fost atunci când elevii de a VII-a au avut de învăţat cinci strofe din imnul naţional. „Mi-au făcut surpriza de a mă aştepta încolonaţi, cu mâna în dreptul inimii. Când am intrat în clasă, au început să cânte versurile învăţate.”
Raluca Iancău, și ea tot profesoară de limba română, n-are cum să uite acel moment în care elevii clasei a V-a i-au pregătit o declarație de iubire, exprimată prin filme, poezii, portrete, baloane și flori, după ce i-a anunțat că din motive obiective va renunța la clasa lor. Apoi a revenit asupra hotărârii și n-a mai renunțat.
Încerc să îmi imaginez cum au intrat acești profesori, acum experimentați, pentru prima dată în clasă? Cum s-au fâstâcit oare în fața unor elevi dezarmant de sinceri, de curioși și, câteodată impertinenți? Îmi amintesc, în acest context, de cartea lui Grigore Popescu Băjenaru, Bună dimineața, băieți! Autorul reușește de-a lungul acțiunii, prin vocația sa de dascăl, să aducă doi elevi repetenți pe calea cea dreaptă a învăţăturii, doar cu vorbă bună şi frumoasă. Să convingă alt elev să îndrăgească înfiorătoarea gramatică, reușind să devină la finalul anului școlar atât de îndrăgit de elevi, încât înființează o oră suplimentară, după-amiaza, o dată pe săptămână, la care participă nu numai elevii clasei sale, ci și cei din clasele paralele. Așa suna în anul 1973, când autorul publica romanul, o poveste despre un profesor bun, despre dragostea nemărginită faţă de această profesie şi despre clădirea unei relații strânse de prietenie între dascăl şi elevii săi.
Totuși, cum a fost prima zi de predare în fața clasei?
Naomi ține minte emoțiile pe care nu le putea controla: „S-a întâmplat în timpul unei practici pedagogice din studenţie. Ai foarte mari emoţii, pentru că nu ştii cum să cuprinzi clasa. Stăpâneşti ce vrei să comunici, dar nu poţi controla ce se întâmplă pe parcurs”. Am întrebat-o și ce înseamnă școala pentru ea: „Şcoala te învaţă să fii cât mai complet cu putinţă: nu este suficient să ştii carte, nu este suficient să fii serios, nu este suficient să fii bun, plăcut, interesant, înţelegător. Copiii nu pot fi păcăliţi, trebuie să înveţi să-i iubeşti. Să-ţi fie drag de ei şi de ceea ce faci, în ciuda a tot şi a toate. Şi să nu rămână numai aşa, la nivel teoretic, pentru că nu funcţionează.”
Cristian Săuchea lucrează în învăţământ din 1 septembrie 2000, are deja 17 ani de experiență. Nu-și aduce aminte exact prima oră de predare. „Sunt sigur că am avut emoţii. A fost greu în primul an de învăţământ, batalion disciplinar, i-am zis. Am învăţat însă multe lucruri. Mi-aduc aminte cu plăcere şi cu drag de colegii şi de elevii din acel an de început”. A știut că vrea să devină profesor încă din liceu. A ales matematica pentru că se descurca relativ bine la această disciplină şi pentru că l-a avut în faţa ochilor minţii pe unchiul său, Vladimir Munteanu, profesor de matematică şi prozator. Deși este profesor de matematică, Cristian le citește câteodată elevilor poezii. Vă puteți imagina legătura dintre matematică și poezie? „Cred că fac destule ore monotone, pentru cei care au alte preocupări sau pentru cei care au lacune şi deficienţe de înţelegere. Am noroc că matematica este disciplină de examen, deci un rău necesar, elevii, vrând-nevrând, depun mai mult efort. De obicei, încerc să mă adaptez nivelului clasei şi să mai fac ruperi de ritm, cu literatură, mici subiecte cotidiene, istorie sau spiritualitate”, îmi spune atunci când îl întreb care este secretul predării pentru ca orele pe care le ține să nu devină monotone. Sunt curioasă cum se îmbină creativitatea cu matematica, iar Cristian mă convinge că acestea se împacă foarte bine: „Matematicienii sunt oameni creativi, inventivi, deschişi spre interdisciplinaritate. Avem destule exemple din Antichitate, Evul Mediu, Renaştere, Alexandr Soljeniţân în Rusia, Dan Barbilian-Ion Barbu sau Grigore Moisil, la noi. Nu mă refer neapărat la profesorii de matematică de gimnaziu. Este o diferenţă destul de mare între un matematician şi un dascăl de matematică. Cel puţin, din punctul de vedere al creativităţii, al nivelului de înţelegere şi al puterii de abstractizare. Eu nu ştiu de câtă creativitate dau dovadă, poate de ceva imaginaţie ludico-puerilă. În legătură cu reacţia copiilor atunci când le-am citit poezii, pot să spun că a fost una favorabilă, în primul rând pentru că, prin aceasta, se schimbă ritmul şi tonalitatea lecţiei. Obişnuiesc să le vorbesc şi să le citesc despre şi din scriitori români, M. Eminescu, N. Stănescu, V. Voiculescu, I.L. Caragiale, G. Coşbuc, R. Gyr, N. Crainic, I. Creangă. De asemenea, amintesc şi de evenimente istorice naţionale sau internaţionale, religioase, care se aniversează sau se comemorează în ziua respectivă.”
Pentru a-și clădi orele într-un mod cât mai captivant, Raluca mizează pe „profesionalism și dăruire. Îmbinarea metodelor tradiționale și a celor moderne”. Ea reușește să stârnească interesul elevilor transformându-i în actori capabili să înțeleagă trăirile, mentalitatea personajelor literaturii române. Își amintește prima zi în care a predat ca fiind „plină de emoții, bucurie și nerăbdare”.
Cum reușesc, însă, acești profesori să cucerească elevii, asemeni marilor dascăli de-a lungul timpului?
Naomi crede că „trebuie să-ţi placă şi ţie ca profesor ce le pregăteşti, să ţi se pară interesant. Nu poţi să te duci aşa la clasă şi să te aştepţi să le placă lor ceea ce nici pe tine nu te prea încântă. E greu, pentru că trebuie să câştigi o anumită stare de spirit. De multe ori, pe elevi îi găseşti monotoni şi îţi transmit o stare de care nici nu ştii cum să scapi sau cum să-i scoţi din indiferenţă. Interesul copiilor în domeniul literaturii române poate fi stârnit povestind tot felul de lucuri care ție ți se par interesante. Nu ştiu dacă reuşesc să stârnesc interesul. Trebuie să fie ceva reciproc. E vorba de a-ţi da întâlnire cu clasa. Ambii parteneri trebuie să coopereze.”
Ana este convinsă că orele pe care le ține pot stârni interesul prin diversitate și descrie zilele pe care le petrece cu copii la școală „pline de viață”. Elevii ei o descriu ca fiind „foarte drăguță și foarte comică.”
Însă, la final, ce rămâne după atâta pasiune și dăruire? Ce râmâne din exemplul pe care l-am primit de la profesorii care au investit atâta clipe în educarea noastră, de care ne amintim acum cu jiind? Câți dintre noi am prelua ștafeta și am investi cu tot atâta drag și dăruire în generațiile ce urmează? Câți dintre absolvenții de astăzi mai aleg această cale vocațională – profesională? Raluca îmi spune scurt „niciunul”, iar Naomi îmi explică: „sunt oameni făcuţi pentru asta, să fie profesori, trebuie să fie foarte puţini. În învăţământ nu rezişti mai mult de 3-4 ani, dacă nu-ţi place.”
Iulia are 6 ani și a absolvit anul acesta clasa pregătitoare. Mi-a spus că „școala este cel mai tare lucru de pe lumea asta”.
Voi câți colegi de generație aveți care au ales să devină profesori?
*Articol apărut în revista Capital Cultural nr. 8.
