În afara istoriei macroevenimențiale, cea în date și cifre, cea care privilegiază marile personalități și momentele cruciale, există un infinit de istorii mici și fermecătoare ale oamenilor necunoscuți și ale comunităților restrânse. Ea are culoarea istorisirii, e un fel de (Hi)story telling, însumând biografii afective și umanizând trecutul, dându-i chip și viață, cu diverse nuanțe ale locuirii, cu habitudini și idiosincrazii, cu aspirații și deziluzii pur și, mai ales, simplu, umane. Fericit complementare Istoriei celei mari pe care o citim în cărți sau o învățăm la școală, scrisă sec și riguros științific, istorisirile despre oameni devin pulsații ale existențelor trecute și tot atâtea insule subiective prin care putem reconstitui un arhipeleag al dedemultului viu.
România bunicilor mei
Am stat de vorbă cu patru vârstnici aproape centenari, pentru a afla cum trăiau românii, din satele transilvănene, în primul deceniu de după Unire. Cum erau părinții și bunicii lor, români din generațiile care au prins Primul Război Mondial. Pe doamnele Maria Mândru și Elena Benchea, ca și pe domnul Gheorghe Mândruț i-am întâlnit la un cămin de persoane vârstnice. Pe domnul Constantin Popescu, fost învățător, l-am găsit acasă, alături de soția lui. Am ascultat mult, am vorbit puțin. Aș fi vrut să tac. Îmi suna ca o stridență vocea mea tare și clară (altfel, nu m-aș fi putut face auzită), în contrast cu glasul lor cuminte și tremurat. Poveștile acestor oameni, care, poate, nu au nimic spectaculos, vorbesc, însă, despre o Românie adânc umană și limpede. Cumplit de săracă. Acești oameni, din generația lui Marin Preda, copilăresc odată cu România Mare, o țară abia întregită, în care vechiul și noul se înfruntă dramatic, tensiunile interetnice cresc, crește și confuzia privind parcursul nostru ca națiune europeană; mentalitățile, cea modern-europeană și cea tradițională, se ciocnesc, cu precădere în mediile urbane. După 1918, totul se augmentează: teritoriul, locuitorii, dar și crizele din noul stat. Nevoia acută de alfabetizare și educație este uriașă.
Cu toate marile diferențe regionale, cu toate schimbările socio-politice, cu toate reformele și cu toată euforia postunionistă, în satele românești, lumea pare să fi rămas în continuare mică, omogenă ca aspirații și în armonie cu ea însăși. Ritmul diurn al vieții bunicilor și străbunicilor noștri, rămâne aproape neschimbat. Între naștere și moarte, existența curge lin, iar sacrul și profanul sunt dimensiuni perfect coexistente. Oamenii merg cu aceeași încredere și la Biserică, și la vrăjitoare. Preferă leacurile băbești, tratamentelor medicale moderne. Din realitățile satului românesc, în primele decenii ale secolului 20, fac parte și mizeria, și bolile, și analfabetismul.
O zobură de brânză la șapte copii
S-a trăit greu, a fost sărăcie mare, „Vinerea mâncam cireșe sălbatice cu mămăligă”. „Unu’ din sat, cu șapte copii, a cumpărat odată o jumătate de kilogram de brânză de burduf. Le-a dat câte o zobură (bucățică mică de tot, n.n. M.S.) la fiecare, cu câte o bucată mare de mămăligă lângă. Au tot ciugulit câte o firimitură din brânză ca să le-ajungă cu toată mămăliga…”, povestește domnul Popescu.
Duminica, țăranii se îmbracă în straie românești tradiționale și merg la biserică. Tot duminica, e ziua (poate singura din săptămână, pentru mulți români), în care mănâncă și carne. Pâine coc pe vatră o dată pe săptămână sau o dată la două săptămâni. Din coaja arsă fac o băutură asemănătoare cafelei. E delicioasă, iar copiii o adoră.
Au muncit de mici, mici. Domnul Popescu își amintește cu un zâmbet larg pe chip „Dimineața mă sculam la 5, mă duceam cu vacile până la 7.30 apoi, mă duceam la școală.” Pe Maria a Pătii, cum i se spunea, în sat, doamnei Mândru, la 7-8 ani, o lua tatăl în brazdă, când se mijeau zorii. Își amintește că era încă întuneric, când încă adormită, era ridicată în brațe și pusă în car; mai fura ceva somn până ajungea în câmp; neavând frați, ci doar două surori, care rămâneau alături de mamă în gospodărie, se obișnuise ea, mijlocia, să facă muncile bărbaților. Era „feciorul tatei”, responsabil și de încredere. Știa de mică să mâne boii, iar învățătorul satului căruia îi poartă o amintire vie l-a convins pe tatăl ei să o dea la școală.
„Lumea era foarte primitivă”, admite, pe un ton grav, domnul Popescu. Dacă cuiva bolnav nu i se găsește leac, „apăi i fermecat”. La fel și îndrăgostitul care nu se lasă de ibovnică. Unii morți devin strigoi, de aceea merge rău treaba în unele gospodării. Când în satul domnului Mândruț apare primul om pe bicicletă, una dintre bătrânele satului, cu coatele sprijinite pe poartă, scuipă-n sân și zice: „Ăla nu-i om, ăla-i drac de merge pe două roți.” Tot dumnealui își amintește de poveștile unchiului Gligor, abia întors din America, acolo unde „intră apa în casă și nu te udă, intră trenul în casă și nu te calcă.” Sătenii adunați în jurul lui îl ascultă prostiți și rămân cu gura căscată. Unchiul Gligor le descrie entuziast televizorul.
Îmi aduc aminte că …
Interlocutorii mei, fără excepție, vorbesc cu evlavie despre familiile în care au crescut. Și vorbesc frumos despre relațiile interumane din vremea în care au copilărit. Lumea, în sat, era solidară, oamenii se ajutau între ei, copiii se jucau împreună, români și țigani. De la domnul Popescu am aflat că se juca cu romii cortorari, mai degrabă decât cu copiii bolnăvicioși din sat. Când veneau caravanele gălăgioase era o bucurie. Doamna Benchea îmi povestește despre singurul țigan din sat, un potcovar căutat și respectat de oameni. „Noi nu știam ce e disprețul, ne jucam cu băiatul lui și nu făceam nicio diferență.” Domnul Mândruț își amintește că ușa casei rămânea mereu descuiată. Când plecau undeva, părinții lăsau o mătură sprijinită de ușă ca semn că nu e nimeni acasă. Țiganul cărămidărar, din satul dumnealui, avea mai mulți copii și mai venea să ceară de mâncare pe la ei. Își amintește că, fără să-i pretindă cineva, nu rămânea dator niciodată și că își plătea hrana în câte o zi de muncă.
Atunci când viitorul se micșorează, iar trecutul, cu amintirile lui devine tot mai acaparator, aproape fiecare rostire despre viață începe cu: „Îmi aduc aminte că…”. Surprind în privirile încețoșate de ani un licăr de bucurie; un surâs ingenuu în colțul gurii le copilărește acestor bunici chipul, atunci când vorbesc despre familia lor. „Cucă, ochii moșului”, așa o alinta bunicul pe genunchi, mărturisește aproape cântat doamna Benchea; bunicul dumneaiei, român blând, gospodar, cu știință de carte, născut la mijlocul veacului 19, a fost învățător. Îmi șoptește acest lucru cu mândrie și emoție. Tatăl la fel, cu doi ani de teologie, citea frecvent Foaia poporului, într-o Românie rurală cu un procent uriaș de neștiutori de carte. Mama era blândă și bună, își amintește cu nostalgie femeia.
Domnul Mândruț îmi vorbește cu chipul iluminat despre prima poezie învățată de la mama dumnealui. Se ridică în picioare, cu trunchiul drept și bărbia înainte, apoi declamă maiestuos: „Mult e dulce și frumoasă limba ce-o vorbim.” Toți cei opt copii o știau și o recitau în casă.
Cum îl păstrați pe tata în memorie? O întreb pe doamna Mândru. Nu poate răspunde imediat din cauza emoției. Zâmbește cu bărbia tremurândă și ochii în lacrimi. „Era bun, iubitor, harnic și calculat. Eu n-am auzit pe tatăl meu să înjure animalele. Ținea peste măsură la boii lui, îi îngrijea, vorbea cu ei, nu-i ducea la muncă în arșița amiezii.” Om și animal aveau o nevoie vitală unul de celălalt.
În acest punct al conversației, îmi răsare în minte povestea lui Nanu, din Apoldu de Jos, din aceeași perioadă, poveste pe care o știu chiar de la nepoata lui, o poetă tare dragă mie. Din nevoia de bani pentru copii, Nanu vânduse o vacă. După câțiva ani, la târg, cel care o cumpărase voia și el să o vândă mai departe, pentru a fi sacrificată. Florica, așa o chema pe vacă, era bătrână de-acum și omul spera să mai obțină ceva profit de pe urma ei. Întâmplarea a făcut că Nanu se afla în târgul cu pricina, prin apropiere, și vaca l-a recunoscut, chiar și după ani. A mugit într-un fel anume și a început să se agite. Lui Nanu i-a fost atât de milă de ea că i-a dat bani omului și s-a întors cu Florica lui acasă, deși știa că-și va supăra aprig nevasta.
Eu nu mai am bunici în viață, dar mi-amintesc poveștile din tinerețea lor. Când eram adolescentă, o punem pe bunica maternă să-mi repete până la exasperare cum s-a cunoscut cu bunicul. Acum regret că n-am întrebat mai multe, că n-am înregistrat, că nu am reușit să strâng mai mult din povestea vieții lor, cu bune și rele, ca să înțeleg mai mult. Și cu Istoria mare e la fel: cu cât e mai bine știută și înțeleasă, cu atât mai puține șanse să i se repete dezastrele.
de Minodora Sălcudean
*articol apărut în Capital Cultural nr. 14, ediția tipărită
