Acordurile de chitară reunesc prieteni în jurul unui foc de tabără sau răsună grav și impozant la un concert rock. Dintre multele tipuri de chitare, Festivalul ICon Arts scoate în prim plan chitara clasică, amintind de un instrument care nu se regăsește printre așa numitele „instrumente de bază” și are puțin loc alocat pe conservatoarea piață de muzică clasică. „Dar este ok, este în dezvoltare”, îmi spune Reinbert Evers, chitarist german, care vine pentru a cincea oară la festivalul de artă contemporană de la Sibiu. Pe la 10-11 ani, Reinbert a dat de o chitară clasică și a fost fascinat de sunetele scoase. Dar, inițial, nu a găsit un profesor care să-l îndrume. A studiat contrabasul, pentru a reveni la pasiunea lui când a fost posibil. Și n-a mai încercat alte instrumente, nici măcar alte tipuri de chitară. „Au tehnici prea diferite”, m-a anunțat. Are 40 de ani de când este profesor universitar, iar la ICon Arts vine atât pentru a-și împărtăși cunoștințele cu cei care caută sfaturi, cât și pentru a susține concerte. De data aceasta vine cu două sonate de Hanz Werner Henze – “Royal Winter Music”, un studiu al personajelor shakespeareene. Lumea lor plină de umor, tandrețe, sensibilitate, mister, jovialitate și dragoste de viață va fi construită în data de 26 iulie, alături de doi actori: Ioana Flora și Mihai Baranga.
Între orele cu cei de la Academia ICon Arts și cele pe care le dedică îmbunătățirii propriei tehnici de interpretare (ocupație spre care s-a îndreptat imediat după interviu), a binevoit să povestim. Și au fost multe de spus, mult mai multe decât pot încăpea într-un singur articol.
Reinbert Evers. Sursa foto: www.iconarts.ro
Sunteți interesat de muzica nouă, dar cântați mult și din cea veche, chiar dacă a fost scrisă pentru alte instrumente…
Reinbert Evers: Da, desigur, pentru că este necesar. În primul rând, pentru a fi un bun chitarist sau muzicant trebuie să ai un repertoriu vast. Avem multă muzică chiar și din perioada Renașterii sau din Bach, dar aceasta nu este pentru chitară clasică. A fost scrisă pentru lăută, violă, chitară barocă sau renascentistă, iar noi o transcriem pentru cea clasică. Același lucru se întâmplă cu pianul, când se interpretează sonate din Sarti sau Fux și preludii din Bach, deși sunt compuse pentru alte instrumente. Poate fi foarte interesant, dar și problematic uneori. Apoi avem lucruri grozave în sec. XIX, dar acesta era începutul chitarei clasice, după care „perioada de aur” – sec. XX și prezentul. La începuturi, de exemplu în sec. XIX, existau numeroși chitariști însă nu erau compozitori de clasă înaltă. Foarte puțini au atins un nivel deosebit. În sec. XX avem muzică bună de la compozitori de mare clasă, deci chitara intră în lumea muzicii, se dezvoltă.
Ce este muzica de înaltă calitate? Cum o definiți?
Reinbert Evers: Oh, este o întrebare foarte complicată! (râde) Cred că mulți oameni se gândesc la aceasta. Este un nivel superior al compoziției, muzică ce redă cu adevărat atmosfera epocii în care suntem sau sunt compozitorii. Texturile și construcțiile sunt originale și sunt alcătuite cu măiestrie, cu multe cunoștințe și într-o manieră artistică.
Ați încercat să compuneți muzică? Sau doriți să încercați?
Reinbert Evers: Nu, nu. Un poet și un actor sunt lucruri diferite. Uneori, poeții pot fi actori, dar, în mod normal, să fii un actor înseamnă să ai capacitatea să intri în rol și să găsești ce este în el. Și, în mod normal, dacă este un actor bun, el nu se joacă pe sine, ci un alt lucru. Astfel putem compara un interpret – un muzicant, ca mine. Acesta trebuie să descopere acel lucru special dintr-o operă de Bach, Henze etc. Trebuie să-l găsească, nu să se interpreteze pe sine. Iar compozitorul lucrează cu propria personalitate. Dacă este un muzician bun, personalitatea lui se va simți totuși, se va transpune. Pentru mine, munca unui compozitor este distinctă de cea a unui executant. Eu sunt mai mult sau mai puțin un „mediu”. Un compozitor nu este. El este activ, produce. Dar în trecut au existat numeroși compozitori care erau și buni interpreți, precum Bach, Liszt. Ulterior, lucrurile s-au divizat. Azi există câțiva compozitori care sunt și interpreți. Unii destul de buni, deoarece un compozitor trebuie să învețe multe lucruri, să știe orchestra, pianul pentru teorie etc. Benjamin Britten, de exemplu, a fost un bun pianist și compozitor, dar nu este și cazul meu.
Ca profesor ai o șansă minunată de a fi mereu în contact cu oameni tineri. Astfel, înveți că timpurile se schimbă.
Tindeți spre perfecțiune?
Reinbert Evers: Fiecare muzicant încearcă să fie perfecționist. Pentru a descoperi ce este scris trebuie să poți fi perfect. Dar nu doar pentru sine. Este necesar pentru o bună interpretare, pentru rezultate bune. De asta tot exersăm. Nu pentru „Oh, este un geniu! Cât de rapid poate cânta și ce pasaje complicate!” Aceasta nu înseamnă nimic. Tehnica este singurul lucru pe care-l avem. Nimănui nu-i pasă dacă nu avem tehnică, ci idei muzicale grozave. Dar noi avem nevoie de ea. Pentru aceasta încerc să fiu un bun interpret. Poate perfect sau ba, însă încerc, încerc mereu.
Este studiu întreaga viață…
Reinbert Evers: Dacă ai personalitatea și capacitatea de a învăța, este un dar. Este un dar minunat chiar și pentru munca de profesor. Mulți muzicieni consideră că predatul este mai prejos decât interpretatul, dar, în opinia mea, lucrurile stau cu totul altfel. Ca profesor ai o șansă minunată de a fi mereu în contact cu oameni tineri. Astfel, înveți că timpurile se schimbă. Am început să predau în 1976, acum 40 de ani. (Râde) În aprilie putea fi organizat un concert jubileu în onoarea a 40 de ani de când sunt profesor, nu lector. Când mă gândesc la ’76… Oh, Doamne! Era un timp cu totul diferit! Iar studenții de azi sunt născuți prin ’92, ’96 (râde din nou).
Este o altă epocă.
Reinbert Evers: Este. Dar este o oportunitate pentru noi. Astfel putem să nu fim obosiți de la predat, putem fi proaspeți. E o șansă să vedem ce se întâmplă.
După lucirea din ochi observ că vă place să predați.
Reinbert Evers: Da, îmi place. (Zâmbim amândoi.)
De ce o lucrare din China ar trebui să sune ca una din Germania? Trebuie să existe o diferență mare, precum în mâncare.
La această ediție interpretați Sonatele lui Henze, dar cu participarea unor actori? Vă plac reprezentațiile de acest tip? Ce puteți spune despre muzică și teatru?
Reinbert Evers: Îmi plac, altfel n-aș face-o. Dar o fac numai cu acest proiect, cu Sonatele lui Henze. Am considerat că pot crea altceva, fără a adăuga ornamente. Mai mult decât numai muzică, mai mult decât numai teatru. Și acest lucru m-a interesat. Uneori m-am gândit să găsesc altă muzică sau să las să fie compusă alta, dar n-am găsit-o. Există o lucrare apropiată, tot de Henze, „El Cimarrón” (n.r. „Sclavul Fugar”). Este pentru interpret (n.r. bariton), flaut, percuție și chitară . O lucrare celebră, între operă și concert. Deci, dacă dorești, poți să o pui în scenă. Uneori este pusă. Sau poți doar să o cânți, are și așa destul teatru în ea. Dar eu am mai multe opțiuni.
Deci dezvoltați piesa, o aprofundați.
Reinbert Evers: Da, însă nu este un lucru nou pentru mine. O fac de la începutul anilor ’90. Am început să le interpretez în anii ’80, dar inițial era doar solo. Și numai în Germania, după care am mers cu ea în alte state. Chiar și în Japonia și Korea (zâmbește larg).
Și când mergeți în alte state, apelați mereu la actori noi (din țară)?
Reinbert Evers: La început colaboram cu un actor german și foloseam limba germană cu titrare, indiferent dacă eram în Germania, Spania sau Japonia. Ulterior, am întâlnit un actor care a folosit engleza din timpul lui Shakespeare, chiar dacă aceasta este greu de înțeles. Unii oameni veneau și spuneau „el nu vorbește o engleză prea bună, totul este greșit!”, dar el avea dreptate! Ei greșeau, deoarece se gândeau la engleza modernă. Anul trecut am mers cu acest proiect în Brazilia și cei de acolo au venit cu ideea să-l facem în portugheză. Când am discutat cu Sebastian despre ce vom face anul curent la ICon Arts, am propus aceste opere ale lui Henze, dar cu actori români și în limba română. Este o „cheie” mai bună.
Vă apropiați de public.
Reinbert Evers: Da, deși, partea mea rămâne neschimbată. Eu doar cânt la chitară.
Dar sunteți interesat și de alte culturi, alte state.
Reinbert Evers: Una dintre preocupările mele centrale este „muzica nouă”, deoarece sunt interesat de lucrurile actuale. Chiar dacă utilizăm microfoane, telefoane mobile, avioane ș.a. trebuie să avem un bun contact cu lumea artistică modernă. Nu doar cu „muzeul”. Este aproape imposibil să interpretezi muzică veche cu adevărat în manieră istorică. Chiar dacă cercetezi surse și descrieri vechi privind cum să o cânți, pierzi un lucru: relația dintre oameni și muzica timpului. Aceasta este una. Și, nu-mi place „muzeul”. Îmi place să vizitez muzeele, dar nu-mi place să cânt de parcă aș fi într-unul. Este nevoie de contact cu lucrurile reale. Aceasta este cauza interesului meu pentru muzica nouă. În anii ’70, cea mai mare dezvoltare a „muzicii noi” a avut-o în Europa Centrală, Germania, Franța etc. Desigur, a fost puțin și în SUA, peste tot în lume. Însă teoriile principale și estetica au venit de acolo. Și era un fel dictatorial, teoreticienii doreau să descrie cum ar trebui să fie scrisă muzica, „cu aceste și aceste reguli, aia e interzis…”, după cum ceva era interzis în teoriile muzicii vechi. La fel, doar invers. Însă niciodată nu poți face estetică dogmatică, pentru că estetica vine în urma evoluției artelor. Ulterior „s-a deschis” și alte culturi au devenit tot mai importante și interesante. În multe state, primul pas a fost imitarea tehnicilor avangardiste și, deodată, propriile rădăcini și tradiții au ieșit la suprafață, scoțând la lumină un nou tip de muzică. Acum poți să vezi acest aspect peste tot: stilul vechi, trecutul, tradițiile, evoluând într-o altă direcție, alături de gândirea nouă. Și asta o face interesantă. De ce o lucrare din China ar trebui să sune ca una din Germania? Trebuie să existe o diferență mare, precum în mâncare.
Foto cover: www.uni-muenster.de
