Interviu cu scenograful Dragoș Buhagiar

de Oana Cristea Grigorescu

Două spectacole eveniment ale ediției FITS online pun față în față două producții exemplare semnate de Silviu Purcărete la Sibiu și la Tokyo. Ele au fost produse în cronologia răsturnată a prezentării lor în fața publicului românesc și ne propun o reflexie în oglindă a culturii teatrale europene și japoneze. Am aplaudat în 2018 premiera Teatrului Național Radu Stanca Sibiu cu  Povestea prințesei deocheate (scenariu de Silviu Purcărete inspirat din Sakura Hime Azuma Bunshô, de Tsuruya Nanboku al IV-lea), dar abia anul acesta, la ediția FITS online am avut ocazia să vizionăm tulburătorul Richard al III-lea de Shakespeare semnat de Silviu Purcărete la Tokyo Metropolitan Theater în 2017.

Scenograful Dragoș Buhagiar, colaborator apropiat al regizorului, a semnat decorul și costumele acestor două spectacole pe care le comentează pentru Capital cultural, iar pentru ilustrații ne-a oferit câteva schițe de decor de la Richard al III-lea.  

©  Dragoș Dumitru

Dragoș Bughiar: Cu Silviu Purcărete am cea mai diversă și cea mai mai fructuoasă colaborare artistică. Dar nu i-aș spune  colaborare, ci călătorie. O călătorie în primul rând umană, teatrală și nu în ultimul rând culinară.

Oana Cristea- Grigorescu: Ești gurmand? Bucătăria nu e degeaba numită artă culinară și multe prietenii artistice s-au consolidat în jurul mesei.

Dragoș Bughiar: Nu știu, dar, în general, am lucrat mâncând sau am mâncat lucrând. Pe mine, însă, Silviu Purcărete nu m-a sedus gastronomic, m-a sedus cultural. Încă de mult timp. Mi-aduc aminte, eram student și în toamna lui ’89 am văzut Piticul din grădina de vară de D.R.Popescu în turneul Teatrului Marin Sorescu de la Craiova la Teatrul Național București. După Piticul am ieșit pe gânduri, bulversat, schimbat chiar. Astfel de teatru nu mai văzusem. Ca orice student, preocupat de ce vede în jur, vorbeam cu colegii mei. Eram foarte interesat de forma aceasta teatrală și de abordarea ei la nivel vizual și actoricesc. Mă rog, ne preocupau toate, dar Dumitru Radu Popescu pentru noi era asociat cu regimul, cu epoca trecută. Și totuși, în viziunea lui Silviu Purcărete părea un autor hiper-contemporan.

Spectacolul acela a fost, așadar,  nu doar primul contact cu creația lui Silviu Purcărete, ci și descoperirea unui alt mod de lectură a textului la scenă.

Dragoș Bughiar: Da, și ceea ce mi se pare foarte interesant este că autorul, Dumitru Radu Popescu, era cumva, cauționat de spectacol. Cu toate umorile noastre, este clar că era un scriitor și un dramaturg bun. Un artist ca Silviu Purcărete e extrem de preocupat de text, iar asta însemna că piesa aceea chiar era importantă.

Întorcându-ne acum la această dublă colaborare pe care a pus-o în pagină FITS, e important de observat că te-a solicitat în două maniere diferite. Pentru mine, Richard a fost o revelație prin sinteza și rigoarea soluțiilor scenice.

Dragoș Bughiar: Și pentru noi a fost o revelație.

Cum ați ajuns la această sinteză a imaginii scenei? Scenografia, în fond, oferă o parte din soluțiile spectacolului.

Dragoș Bughiar: În primul rând, noi gândim împreună lucrurile, încă din prima fază a textului. În Japonia a fost un caz fericit; am întâlnit un producător care dorea să ne ofere cele mai bune condiții să ne dezvoltăm ideile.

Veneați pe un teren deja pregătit. Silviu Purcărete fusese în Japonia cu trei spectacole ale TNRS : Lulu, Călătoriile lui Gulliver și Oidip. Ei știau care e anvergura spectacolelor lui.

Dragoș Bughiar: Trebuie amintit că în Japonia Silviu fusese și în anii ’90 cu Teatrul din Craiova. Deci nu era necunoscut. Japonia era un teren pregătit pentru Silviu Purcărete. Și da, acest lucru a fost o șansă, în sensul că am făcut întâi Richard și pe urmă Prințesa. Astfel, lucrurile importante s-au întâmplat în ordinea firească. Puteam să ne permitem să „vorbim” despre Japonia. Și aici nu vorbesc despre Silviu, vorbesc despre mine. Am avut timp să mă pregătesc pentru Povestea prințesei deocheate. În primă fază când am mers în turneu cu Gulliver și Oidip am pus în cala avionului câteva zeci de kilograme de cărți. Atunci, am cumpărat cărți despre machiaj, despre construcția decorurilor kabuki, despre teatrul kabuki, despre vedete și costume kabuki. Am realizat, la un moment dat, că era imposibil să le transport în valize cu avionul. Am cumpărat cărți în valoare de 600 de euro și nu puteam să iau un extra bagaj cât patru-cinci valize.

Cărțile sunt materialul documentar pentru ceea ce avea să fie Povestea prințesei deocheate?

Dragoș Bughiar: Nu pot spune că am urmărit un scop punctual. Eu găseam cărți și le cumpăram, le căram în cameră și până la urmă le-am transportat în container, cu decorul. Asta a fost un avantaj, din punctul meu de vedere. Sigur că am fost la spectacole la Teatrul Kabukiza. În anul următor am fost invitat la festivalul de teatru kabuki de la Matsumoto (Matsumoto Art Center) de domnul Kushida Kazuyoshi cu care lucrasem în România (Fantoma e aici de Kobo Abe, 2015, TNRS). În cadrul acelui festival am susținut o conferință despre teatrul kabuki dintr-o perspectivă personală, europeană. Nu știu cât de valabil a fost ce am spus, dar acea vizită la Matsumoto a însemnat foarte mult pentru mine și pentru pregătirea mea. Eu urma să construiesc, susținut de Constantin Chiriac, un spațiu în care Silviu Purcărete avea să facă Povestea prințesei deocheate. Am construit practic o sală special concepută pentru acest spectacol.

În Japonia, ați montat Richard în cod european, dar cu vizibile urme ale teatrului kabuki. Actorii, la rândul lor, păstrează rigoarea orientală, dar nu interpretează în stil tradițional japonez. În schimb, la Sibiu, în Povestea  prințesei deocheate, imaginea și interpretarea actorilor stilizează teatrul kabuki, dar într-o manieră adresată publicului european de teatru.

Dragoș Bughiar: Da, știu că Silviu Purcărete își dorește să fac această precizare: nici el și nici unul din noi nu ne-am propus să facem un spectacol kabuki. Teatrul kabuki are legătură cu tradiția, cu viața, trebuie să crești în codurile lui. Toți actorii din teatrul kabuki sunt pregătiți de mici pentru această artă. Era o utopie ca cineva să își închipuie că noi am putea face un spectacol kabuki. Iar Prințesa e un spectacol marca Silviu Purcărete, și o spun onest, fără să ridic statui. Sigur că toți am contribuit într-un fel sau altul la reușita spectacolului; și Vasile Șrili, și eu. Eu am avut un aport esențial la realizarea spațiului. Sala Eugenio Barba – noi îi spunem Kabuki – a fost construită după proiectul meu pe care Silviu l-a apreciat foarte tare, afirmând că l-a motivat și a contribuit la reușita spectacolului. Totul are legătură cu ce ni s-a întâmplat la Tokyo Metropolitan, iar eu, în România, am avut găsit  în Constantin Chiriac un producător care mi-a dat mână liberă. Așa cum la Tokyo Metropolitan, care își dorea un spectacol realizat de Silviu Purcărete și de echipa lui, pur și simplu, ni s-au oferit condițiile normale de creație prin tot ce au făcut.

Cum ai ajuns la formula costumelor din Richard al III-lea atât de sobre, în vreme ce în Povestea prințesei deocheate  propui o stilizare a costumelor japoneze, fără să fie o calchiere a lor?

Dragoș Bughiar: Dacă suntem sinceri, nu cred că știm să facem altfel. Noi suntem europeni, venim din această cultură, și nu aveam altă șansă la Tokyo Metropolitan.  Invers, la Prințesa, a fos vorba de un  text trecut prin filtrul lui Silviu Purcărete, al lui Vasile Șirli și, oarecum, al meu. Ca să mă refer strict la mine, pot spune că m-am documentat mult. Toate decorurile kabuki sunt pe bază de lemn, hârtie, pictură etc. Am folosit aceste materiale care au legătură cu limbajul internațional – hârtia, lemnul, culoarea, pensula- general valabile, dar care și sunt referințe directe la cultura japoneză. Eu m-am mai întâlnit cu aceste elemente la Orfanul Zhao (Teatrul Tineretului Piatra Neamț, regia Alexandru Dabija, 1995), acum 25 de ani.

A fost un spectacol excepțional, unul din primele spectacole care mi-au revelat forța light-design-ului conjugată cu bogăția costumelor.  

Dragoș Bughiar: Ce știam eu atunci despre costumele chinezești sau despre estetica orientală? Nimic. Aveau părinții mei niște bibelouri cu pescari prin vitrine. Sigur că m-am documentat din cărți, din informațiile la care aveam acces la momentul respectiv, dar m-am apropiat tot ca un european de cultura chineză. Situația e identică, în fond, cu cea de acum.  

Dacă ne uităm la scenografie în Richard, acolo materialele evocă betonul și metalul, materiale grele, responsabile pentru atmosfera apăsătoare, claustrantă a spațiilor reprimării și crimei. Cum ai decis spațiul de joc?

Dragoș Bughiar: Nu pot să explic milimetric, dar totul a pornit de la o cameră de autopsie, o încăpere de morgă. Am conceptul întâi spațiul, iar mai apoi obiectele

Tărgile se transformă în spectacol, de la masa de banchet până la turnul în caare sunt închiși copiii și, apoi, catafalcul lor.

Dragoș Bughiar: Acesta e meritul regizorului care știe să folosească obiectele, are o gândire, are echipă și nu vrea să încarce scena. Care știe că o masă este egal cu niște scaune, sau o scenă e egal cu niște mese; lucrurile aici duc în ambele direcții. Discuția e foarte aplicată și foarte profesională. Până la urmă, dacă, să zicem, scena se întâmplă într-un palat, dacă am fi luat ad literam un palat din vremea lui Shakespeare, ajungeam la piatră. Cum poți să traduci bucățile de piatră în zilele noastre? Ajungem la beton și, astfel, lucrurile corespund, la un moment dat. Dar cred că, în general, cel mai bine e ca lucrurile să rămână, cumva, neexplicate. În decursul anilor, am observat că cele mai reușite decoruri ale mele au fost oarecum minimaliste sau nu s-au impus prin multe explicații. În fond, spectatorii și-au găsit, în acord cu cultura lor, propriile imagini, propriile explicații.

La Richard al III-lea e excepțională rigoarea și echilibrul spectacolului, de la imaginea scenei până la jocul actoricesc. Cum ați lucrat cu actorii japonezi?

Dragoș Bughiar: Întotdeauna este așa. Crede-mă, acești actori au fost absolut deosebiți. Kuranosuke Sasaki, interpretul lui Richard, e o vedetă în Japonia, e un mare actor; vedetă de teatru, film și televiziune. Dar e în primul rând un om deosebit. Dacă ai fi intrat în orice moment la repetiții, nu ai fi știut cine este vedeta, pentru că omul se confunda cu restul trupei. Acest actor, Kuranosuke Sasaki, vine dintr-o familie bogată, e născut în una din cele trei mari familii din Japonia producătoare de sake. Cu un an înainte, știind că va face spectacolul ăsta, a venit pe banii lui la FITS, să vadă spectacolele lui Purcărete, să înțeleagă gândirea regizorului cu care va lucra. Putea să își petreacă timpul ăla în Bali, Ibiza sau în orice alt loc scump din lumea asta. Și totuși, el a venit la FITS, a savurat festivalul și era pur și simplu uimit de tot ce se întâmplă.

Ține de o etică și de o dedicare profesională.

Dragoș Bughiar: Eu cred că ține și de creștere și de tradiție. Ține de familia în care te-ai născut și de valorile pe care ți le-au transmis părinții, bunicii. Și mai cred că ține și de tradiția țării. Totul contează. Totul.

Ca spectator, am avut sentimentul că Silviu Purcărete a decupat ideea că răul, oroarea lanțului crimelor devine posibilă doar cu aportul celor din jur. De multe ori Kuranosuke Sasaki face un pas lateral și privește, lăsându-mă să înțeleg că și ceilalți sunt responsabili de oroare.

Dragoș Bughiar: Dar n-am trăit asta până în 1989? Probabil că în mintea lui Silviu a fost o intenție, dar asta e și în sângele nostru. Și el a trăit anii ăia, probabil e și în sângele lui. El e un regizor organic,  foarte atent la text. Dacă ai răbdare să îi urmărești spectacolele și dacă citești textul înainte de a-i vedea spectacolele, o să rămâi uimit. S-au emis tot felul de teorii, că textul pentru el e un pretext, că nu are nevoie de actori; e o tâmpenie fără margini. Când a avut actori i-a folosit la maximum și întotdeauna, toate imaginile și toate situațiile pe care le construiește sunt în directă legătură cu textul; în niciun caz pe lângă text. Foarte mulți își dau cu părerea în necunoștință de cauză.

Lucrând cu Silviu Purcărete în alte spații culturale – ați montat, de exemplu, Visul unei nopți de vară la Sankt Petersburg – cum influențează locul în care lucrați concepția și aspectul final al spectacolului?

Dragoș Bughiar: Subliniez din nou, Silviu se bazează foarte tare pe actori și pe școala lor. Folosește la maximum actorii buni și nu neapărat doar pe cei buni, ci pe cei care vor, care sunt pasionați, pe cei pe care îi simte aproape și sunt interesanți. Când zic îi folosește nu o spun în sensul că negativ. Silviu lansează teme și primește foarte mult și de la actori. De obicei, lucrează în workshop-uri, nu e un regizor care își implementează conceptele după un caiet, după notițe scrise. Sunt regizori care fac și refac același spectacol. Pentru Silviu nu există așa ceva. El lansează teme, generează un schimb de energie,e foarte frumos lucrul cu el. Realmente, le-aș dori actorilor să poată participa măccar din off la lucru.

Ca scenograf ai lucrat cu foarte mulți regizori de-a lungul anilor, să-i aminim doar pe Dabija, Alexandru Nica, Radu Afrim și lista e mult mai lungă. Relația cu Silviu Purcărete și munca de la Sibiu durează deja de peste un deceniu. Ce înseamnă pentru tine această colaborare, unde o plasezi în evoluția ta profesională și a Teatrului din Sibiu?

Dragoș Bughiar: Colaborarea cu Silviu Purcărete nu se limitează la timpul repetițiilor, la scenă… Colaborarea cu Silviu e umană. El cultivă foarte tare acest gen de relație, de prietenie, de… putem să îi spunem umanitate. Ajungem într-o zonă în care nu te mai ferești când spui prostii în cadrul discuțiilor; vorbim fără să ne fie frică că spunem lucruri greșite. Ne dăm voie să fim normali, firești. Sigur că am mai avut astfel de colaborări și cu alți regizori.

Cum ai văzut festivalul online anul acesta,  ce părere ai despre această soluție?

Dragoș Bughiar: Nu mă surprinde. Constantin Chiriac este omul care întotdeauna a visat și forța lui vine din puterea de a visa. El a fost întotdeauna cu un pas înaintea tuturor. Probabil de aceea unii îl consideră nebun sau visător. Așa e el, are puterea de a visa. Viața acestui om se confundă cu acest festival, în orice formă s-ar desfășura. Ca reacție la nebunia care se întâmplă în jurul nostru, mă așteptam să facă trei festivaluri anul ăsta, nu unul. Ăsta e el, și nu este nici urmă de ironie în ce spun. Eu am mare respect pentru el. În momentul când vin nenorocirile reacția e să faci, nu să te ascunzi, dacă ești supraviețuitor și Constantin Chiriac asta a făcut. Nici eu nu spun că sunt intelectual sau artist, mă consider meșter și supraviețuitor și mi-e absolut de ajuns. Mi se pare că reacțiile firești în fața nenorocirilor, în fața provocărilor sunt doar cele pozitive, cele constructive ca cea demonstrată de FITS anul acesta.