,,Probabil că o animație ideală despre moarte ar fi câteva minute de negru pe ecran’’

Interviu cu Paul  Mureșan: artist, regizor, animator și illustrator

Paul Mureșan este un tânăr artist ale cărui pasiuni sunt animația, ilustrația și regia, cunoscut printre altele pentru scurtmetrajul ,,Pui de somn’’, desemnat în 2014 drept cel mai bun film românesc la Anim’est. Doi ani mai târziu, la același festival, a câștigat un premiu pentru animația ,,Mamă, tată, trebuie să vă spun ceva’’.

Are în plan câteva proiecte de care e tare entuziasmat, în paralel ocupându-se de teza sa de doctorat despre animație ca dimensiune paralelă. A terminat sezonul trei din Stramger Things și ne recomandă să vizionăm Ariciul în ceață, al lui Yuri Norstein, pe care-l numește ,,absolut impecabil’’. Nu consideră că există justiție în lume, iar religia o vede ca o simulare a acesteia. Îl sperie oamenii cu prea multe certitudini, dar îl liniștește faptul că, în esență, aproape nimic nu contează cu adevărat, așa că poți să o dai în bară liniștit. ,,Curajos!” , spune el.  Prezent la Sibiu în cadrul Festivalului Tânăr, Paul Mureșan a putut fi întâlnit la prezentarea vernisajului ,,Tânăr”, expus în Teatrul Gong în data de 3 noiembrie. Acesta a venit ,,să ne arate niște monștri’’ .  

Cum e să revii la Sibiu la Festivalul Tânăr?

Paul Mureșan: E a treia oară când vin aici la festival. Mie-mi sunt foarte dragi organizatorii. Întotdeauna ți-e drag să lucrezi cu oameni care au încredere în tine, adică care-ți zic ,,Uite, ia un perete și fă ce vrei cu el”. Încrederea, deci, îmi place foarte mult.

Ce reprezintă procesul artistic pentru tine?

Paul Mureșan: În pictură e ca în viață: nu poți să decizi ce o să se întâmple în ziua respectivă. Mi se pare că un desen e ca o zi întreagă, cu greu poți să prevezi tot ce se va întâmpla. Dacă ai decide tot ce se va petrece în ziua aia, probabil că nu ți-ar plăcea la fel de mult. Consider desenul un fel de terapie în sensul ăsta.

E într-adevăr greu să lucrezi cu tine?

Paul Mureșan: Mi se pare că eu triez oamenii cu care lucrez, în sensul că îmi creez un filtru, astfel încât să mă lase să fac ceea ce doresc. Nu îți imagina că încep să dansez cu pensulele. Nu e o chestie exuberantă. Și eu mă stresez foarte mult când lucrez la un proiect. Chiar e foarte mult de lucru și chiar e foarte mult stres. Poate că stresul face bine într-un anumit sens, dacă te gândești că și la celălalt capăt e un om stresat. Da, e dificil să lucrezi cu mine, pentru că nici eu nu știu ce vreau. Și dacă lucrezi cu un om care nici el nu știe ce vrea…Se întâmplă să lucrez la 3 dimineața sau să nu lucrez deloc. Când încep un desen nu știu unde o să meargă, așa că de multe ori aleg să lucrez singur. Ca să rămână mai mulți oameni fericiți. 

Cum merge cu lucrarea de doctorat?

Paul Mureșan: Acum citesc foarte mult și am început să scriu deja. Am avut foarte mult de citit, mi se pare că s-a schimbat foarte mult tema față de primul an, iar acum a devenit efectiv despre moarte. Deci, este despre moarte. A început de la o frică, ca un fel de frică ce e la sursă, mi-am dat seama, frica că vom dispărea. Mi se pare că la fiecare, undeva la rădăcină, stă frica asta. Iar frica asta că vom dispărea merge în multe zone: nu rămâne nimic după mine, n-o să am urmași. Iar ale mele…sunt foarte multe. O să uite toată lumea de mine, tot ce am strâns sau tot ce am pus laolaltă emoțional o să dispară și nu o să conteze pentru nimeni. Sunt foarte multe frici. Frica că o vei da în bară și asta o să înțeleagă lumea despre tine: că ești greșit în esență. Citesc foarte mult despre moarte și am după-amieze în care doar mă uit în zare.   

Obișnuiești să transpui frânturi, experiențe din viața ta în animații? Vezi arta ca pe un proces curativ?

Paul Mureșan: Mi se pare că tot ce putem să facem și tot ce contează pentru noi ca oameni sunt poveștile. Prin modul în care ne îmbrăcăm, prin modul în care povestim, totul. Încercăm cumva să ne legăm identitatea sau să o creăm, să o țesem în jurul unei povești. Or poveștile…sunt nemuritoare. Ele în esență se văd în măsura în care trec neîntrerupt prin oameni. Noi ne vom duce, noi vom dispărea, dar povestea se duce și mai departe. Fiecare încearcă să creeze un impact, să șocheze într-o oarecare măsură, pentru a rămâne ceva din noi mai departe. Și asta e efectiv tot ce putem să facem. E un fel de reverberație. Îi folosim pe alți oameni drept canale de transmisie a propriei esențe, ca să nu murim. E continuare noastră prin ceilalți.

,,Mamă, tată, trebuie să vă spun ceva”. Care a fost reacția părinților tăi după ce au ,,auzit” ceea ce ai avut de spus?

Paul Mureșan: Au fost foarte drăguți! E surprinzătoare puterea iubirii. Reacția e mult mai rea dacă nu intri la facultate decât dacă le spui că ești gay. Mai ales dacă le explici. Pentru că s-au chinuit toată viața să facă să-ți fie bine. Nu spun că în toate cazurile, dar în multe cazuri așa e și instinctul matern sau patern o să intre în scenă de multe ori și…Noi subestimăm foarte mult puterea iubirii lor față de noi, asta zice iubitul meu –  Cristian Marcu – și mi se pare că zice foarte bine. Mă așteptam la reacții negative. N-au fost. Au fost chiar înțelegere și îmbrățișări. Iar acum mama schimbă rețete cu iubitul meu și cu tata e prieten pe Facebook. Dar șocul a fost mare, mai ales pentru că te temi că va avea copilul tău o viață grea. Asta e și percepția dacă alegi o viață de artist: toată lumea va crede că o să mori de foame.

De ce consideri că având aceste frici comune, aceste angoase care apar cu recurență în fiecare dintre noi, alegem să ne izolăm totuși în sine și să punem bariere superficiale între noi?

Paul Mureșan: Pentru că ne este foarte frică. Pentru că în esență noi putem să acceptăm o poveste, o narativă – cea a transcenderii către o lume a binelui. Și ne e mult mai ușor să facem câte un bine, să mergem la biserică, să rămânem cumva în acea zonă de confort, decât să îmbrățișăm gândul că, în esență, nimeni, niciodată, nu a înțeles ce ai vrut să zici.

Ai avut o colaborare pentru realizarea videoclipului melodiei ,,Mâine”, a lui Deliric și Silent Strike, abordându-se în ea o temă similară. Vezi în mesajul piesei o portretizare a societății actuale?

Paul Mureșan: Mi se pare că pe oricine ai întrebare îți va răspunde că ai în față o portretizare a societății. Chiar și cineva teribil de optimist. Pentru că sunt foarte multe fețe ale societății, lucrurile stau în multe feluri. Mesajul mi s-a părut foarte interesant. Muzica lor mă înnebunește, sunt efectiv înnebunit după piesele lor. Am rezonat. Mi-au spus băieții să aleg o piesă de pe album și am ales asta. Cred că dintr-un exercițiu de introspecție au reușit să transpună ceea ce simțeau într-o răbufnire asupra a ceea ce se întâmplă. 

Care sunt, în general, reacțiile pe care le primești din partea publicului legat de creațiile tale?

Paul Mureșan: Întotdeauna e diferit. Eu mă ascund foarte mult după desene, rar ies spre a mă arăta. Toată lumea se așteaptă la un aflux de originalitate, dar nu prea există. Sunt foarte puține cazuri. Mi se pare că funcționăm ca un fel de rețea. Am frica asta care mă tot face să creez, să creez ca să nu pierd o scânteie. Dar, din nou, mi se pare că sunt păcălit de cineva. Sunt păcălit de Marele Scop.  E foarte greu să lucrezi cu frica la masă. Părerea mea despre mine e că sunt un artist mediocru, care încearcă să se împace cu mediocritatea lui.

Ai avut o copilărie tumultoasă sau cea a unui copil obișnuit?

Paul Mureșan: Eram dezastru în 1-8. Eram numai 3-4, 3-4. Dezastru. Știam engleză și desen. Atât. ,,Săracul, măcar șterge tabla’’. Și am trecut la matematică pentru că am șters tabla. Profesoara era atât de nervoasă încât arunca cu cretă după mine în clasă. Nu puteam fi atent. Era teribil de plictisitor cum preda.. Și te înveți pe sistemul ăsta – dacă faci bine, iei 10 – dar în viață nu e așa. Dacă ai ajutat pe cineva, nu iei un 10. Dacă îți dai tu 10, ai luat 10. Poți să îți dai și o notă mai mică pentru asta. Mi se pare cu mult mai tare dacă poți să îți faci tu sistemul tău de valori și să te împaci cu gândul ăsta.

Spre final aș dori să te întreb ce alte proiecte te așteaptă.  

Paul Mureșan: Vai! Încep un horror cu Maria Tănase. Da, se numește ,,Cântec de leagăn” și mie întotdeauna mi s-a părut că e un pic horror. Vorbește despre moroi și cârtițoi și e un pic neliniștitor. Și vreau să fac un horror legat de violența domestică cu tema asta și cu muzica asta.   

de Alexandra Bene

foto: Dragoș Dumitru