De-a lungul anilor FITS ne-a oferit câteva din spectacolele reper din creația lui Pippo Delbono, jucate peste tot în lume în marile festivaluri de teatru: Urlo (2008), Contes de Juin (2010), Orchidee (2014), Vangelo (2017).  Pippo Delbono, aşa cum ni-l relevă spectacolele sale, este creatorul de teatru total, cel care a spart barierele genurilor aducând în scenă dansul, muzica, patosul cuvântului, imaginea filmată. Performance-urile sale nu sunt nici teatru politic, nici teatru angajat, nici teatru al defavorizaţilor sorţii, ci toate acestea la un loc şi ceva pe deasupra. Ceva ce vine din recunoaşterea restului inalterabil de umanitate înscris în fragilitatea condiţiei umană. În spectacolele lui Pippo Delbono, alături de artişti pe scenă urcă şi oameni simpli, acei Barboni care au devenit efigiile teatrului său. Odată la trei-patru ani, Pippo Delbono revine la Sibiu cu un nou specatcol pentru care publicul fidel va face orice efort să îl vadă. În programul de anul acesta La Gioia/Joy, ultima sa producţie (2018), nuanțează strigătul de revoltă al întregii sale creații. Pe site-ul companiei spectacolul e descris ca fiind „un ritual, o apariţie, un gest singular ce leagă actorii de spectatori, în respiraţia comună a scenei”. „La gioia/Joy” este un spectacol în care viii și morții se întâlnesc. În întâmpinarea reîntâlnirii cu teatrul lui Pippo Delbono la Sibiu, i-am adresat cinci întrebări.

Bucuria e o temă cel puțin surpinzătoare pentru spectacolele dumneavoastră. Dacă urmărim interviurile pe care le-ați acordat, vorbiți adesea despre „strigătul” care se opune războaielor, dezumanizării, răului din lumea în care trăim. Întrebat fiind de mama dv. despre absența temelor lejere din spectacole, îi răspunseserăți că teatrul trebuie să vorbească despre durerea și suferința oamenilor. La ce fel de bucurie face referință titlul spectacolul „La Gioia/Joy” cu care reveniți anul acesta la Sibiu în Festival?

Pippo Delbono: „La Gioia/Joy” e un spectacol născut din durere. La începutul performance-ului spun publicului că  titlul ar putea fi, la fel de bine, și „O cale spre bucurie”. Dar nu e vorba despre o anumită bucurie, cum spunea un cântec italian, „să ne prefacem că totul e bine”, ci, mai degrabă, este despre posibilitatea regăsirii bucuriei în timp ce traversăm vâltoarea vieții. Teatrul, cred, este singurul loc care ne-a mai rămas în care ne putem confrunta, actorii și publicul, cu marile teme ale vieții cum ar fi: nașterea, îmbătrânirea, moartea, pierderea celor pe care îi iubești sau să te pierzi pe tine însuți. Aceste subiecte traversează culturi și epoci. Dincolo de modernitate sau de antichitate, acestea sunt teme profunde ale ființei umane. „La Gioia/Joy” vrea să se elibereze de durerea pământească a cărnii, să se detașeze de trup și să își ia zborul.

De la premiera din 2018 a spectacolului a intervenit în februarie 2019 pierderea lui Bobò, mai mult decât un simplu actor al companiei, o adevărată efigie a specificului teatrului dumneavoastră. Cum a afectat cursul spectacolului moartea acestui membru de lung parcurs al companiei și cum veți continua fără Bobò ?

Pippo Delbono: Pentru mine, moartea lui Bobò a reprezentat o pierdere uriașă, atât din punct de vedere emoțional, cât și uman și artistic. Bobò mi-a fost tată, frate și fiu. Contribuția lui Bobò în teatrul, filmele și montările mele de operă este de neînlocuit. Din această cauză nu m-am gândit nici o clipă să îl înlocuiesc pe Bobò. Pentru mine, așa ceva era de neconceput. Dar, în același timp, nu am vrut să tai din spectacol momentele în care apărea el, așa că am decis să-i evoc amintirea prin vocea sa care sună, mai degrabă, ca un ciripit de pasăre; cu toată blândețea și lumina pe care o emana acest omuleț care a trăit aproape 50 de ani într-un azil și, apoi, 23 de ani alături de mine, în compania mea. Un omuleț care cunoștea sensul profund și misterios al teatrului. Spectacolul a devenit un omagiu adus lui Bobò, îi este dedicat și, de fapt, eu cred că Bobò este acolo chiar și atunci când nu mai e fizic prezent. „La Gioia/Joy” este un spectacol în care viii și morții se întâlnesc, dansează și cântă împreună. Bobò continuă să fie prezent prin vocea sa și prin tot ce ne-a dăruit în toți acești ani.

Autobiografia e un ingredient prezent în toate spectacolele dumneavoastră. În fond, un gest de extrem curaj și sinceritate care alimentează substanța spectacolelor. „Le poète en colère”( titlul unui film documentar care vă e dedicat)  poate fi o metaforă fidelă cu care aș caracteriza prezența dumneavoastră ca actor în scenă. Rostite doar la microfon textele spectacolelor par o improvizație. Cum se naște furia și poezia lor?

Pippo Delbono: Există lucruri care nu știm de unde vin. Putem să le simțim, însă, înscrise în carnea noastră. Sunt acolo poate încă de la naștere sau, poate, chiar dinainte. Ca artist nu poți să nu te deschizi spre ceilalți, spre lume. Spre lumea în care e tot mai multă furie. Mă gândesc la ceea ce se întâmplă în țara mea împotriva oamenilor ce își părăsesc locurile natale și riscă să moară traversând marea cu bărcile pentru a ajunge în Europa. Mulți dintre conaționalii mei vor să îi trimită înapoi, să îi lase să se înece în mare. Se naște o nouă formă de rasism, un nou fascism. Un nou rasism îndreptat împotriva celor mai slabi care amintește episoade din vechea noastră istorie. Acum câteva zile, în țara mea, ministrul afacerilor interne, Matteo Salvini, a făcut o propunere legislativă care să îi amendeze pe cei care găzduiesc refugiați cu 5000 de euro. Dar o asemenea propunere ne amintește de persecutarea evreilor sau de alte oprimări; şi e înfricoșător.  Și mânia se acumulează. Făcând teatru eu nu pot să mă prefac că „totul e în regulă”. Simt că trebuie să acționez responsabil față de nebunia asta care invadează lumea contemporană. Să-mi strig furia față de toate acestea, dar în același timp să afirm și nevoia reînnoită de iubire. Aș spune că mânia și iubirea sunt două forțe elementare, ca apa și focul, care se intersectează în spectacolele mele.

Dansul liber, desprins de orice normă coregrafică e un leitmotiv în spectacole, asociat imaginii personajelor, complementar cuvintelor de care vă declarați adesea obosit. Ce rol are dansul liber în structura spectacolelor?

Pippo Delbono: De fapt, este un dans eliberat de estetismul formelor clasice sau contemporane. Un dans care pare anarhic, fără reguli, dar care nu e deloc așa, în realitate. M-am format la școala teatrului oriental unde sunt reguli stricte pentru actorul dansator, supus la o muncă intensă pe partea de ritm. Ulterior am transformat aceste principii. Actorul care dansează este foarte atent la fiecare mic detaliu, la mișcările întregului său corp, la mișcarea picioarelor, a brațelor, a ochilor. Este atent la ritmul căderii, la cel al ridicării, la pierderea echilibrului și așa mai departe. Apoi, am încercat din ce în ce mai mult să ascund aceste principii, să maschez tehnica și să las la vedere un dans care pare compus din mișcări obișnuite. Asta pentru că nu agreez ideea de dansator „bun” sau de coregrafie „bună”. Dar, de fapt, toate spectacolele mele sunt atent coregrafiate iar corpul este elementul lor esențial. Prin intermediul corpului se creează un teatru care unește. Mă gândesc la Bobò, la câte personaje și la câte povești ne-a spus el în toți acești ani, doar cu corpul său. Bobò nu a învățat teoria teatrului oriental, dar fiindcă era surdo-mut avea nevoie să comunice, iar gesturile lui erau esențiale, unice și irepetabile. El întruchipa toate principiile dramatice din marea tradiție a teatrului oriental. Dansa în permanență prin toate micile lui gesturi. Prin dans, ne transmitea o parte din sufletul lui. Prin dans, ne povestea drama vieții sale, bucuria, fericirea, ironia. Așadar, pentru mine, dansul e baza comunicării cu publicul care vine dintr-o altă cultură, din altă religie, indiferent dacă e un public educat sau nu. Dansul poate ajunge la multiplele niveluri de lectură ale diferiților spectatori. „Să faci teatru pentru analfabeți”, spunea Antonin Artaud. Iată, dansul mă ajută, cred eu, să mă apropii de acest ideal.

Ați regizat câteva filme experimentale, dar tot mai mult folosiți proiecţii ale filmelor în spectacolele de teatru. De ce aveți nevoie de film, ce loc ocupă el în economia scenei?

Pippo Delbono: Filmul mă ajută să mă apropii de oameni; să caut oameni, locuri, spații, atmosfere. Filmarea îmi permite să deslușesc detaliile, să pot studia îndeaproape ochii, să intru în micile amănunte ale ființei umane. Când filmez un chip în prim-plan pot să descopăr atât de multe contradicții pe care nu le-aș putea sesiza altfel într-un spectacol de teatru. Prin inserarea filmului în teatru, am avut ocazia să descopăr că anumite lucruri, anumite peisaje, locuri, imagini pot fi proiectate pe scenă pentru un timp mai îndelungat decât o poți face în film. Dacă mă gândesc la lunga secvență a florii sau la secvența ninsorii din „Orhidee”, ori la imaginea refugiaților în lanul de porumb din „Vangelo/Evanghelia”, îmi dau seama că am putut proiecta secvența mai mult timp pentru că, în spectacol, acestor imagini cinematografice li se adaugă prezența actorilor, cuvântul, vocea, muzica de pe scenă. Aceste elemente teatrale, după părerea mea, oferă vitalitate filmului, îl fac mai viu decât dacă ar fi proiectat într-un cinematograf.

*articol apărut în Capital Cultural nr. 17-ediție specială FITS