Dacă nu ar fi fost actriță, Maia Morgenstern ar fi devenit medic pediatru, dar dintre toate meseriile din lume o preferă pe cea de mamă. Este actriță, profesoară în arta teatrului și manager al Teatrului Evreiesc de Stat. Iubește teatrul și filmul și se simte pe scenă la fel de bine ca în sala de spectacol unde se refugiază atunci când găsește o fărâmă de timp liber. A jucat în spectacole puse în scenă de regizori precum Silviu Purcărete, Andrei Șerban, Nicolae Caranfil și Cătălina Buzoianu și după 35 de ani de carieră știe cum să aducă prospețime personajelor pe care le interpretează, construindu-le cu multă migală și seriozitate.

La ediția din acest an a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu veți primi o stea pe Aleea Celebrităților, iar recent la Gala Premiilor Uniter ați fost recompensată cu Premiul pentru întreaga carieră. Ce înseamnă aceste distincții pentru dumneavostră?

Maia Morgenstern: Probabil răspunsul meu o să vă uimească. Mă sperie aceste distincții, dar mă și întristează puțin, vă spun cu toată sinceritatea. Mă întristează pentru că așa am fost crescută, așa înțeleg să-mi duc existența, privind către mâine, căutând mai adânc, mai profund, mai bine, mijloace și resurse noi, fără să cuantific, fără să socotesc pe abac ce a fost în trecut. Mă apucă un fel de panică și de neliniște. Dar fac o adâncă reverență în fața prețuirii publicului și consider aceste premii și o formă de apreciere din partea breslei, iar pentru acest lucru sunt profund recunoscătoare și emoționată. E o formă de a mi se transmite că nu am făcut degeaba umbră scenei și că existența mea profesională a însemnat ceva. Dar eu vreau să rămân trează, vie, curioasă, vulnerabilă!

 Care este relația dumneavoastră cu Festivalul de Teatru de la Sibiu?

Maia Morgenstern: În primul rând e un deziderat, e un țel, o poftă, un fel de El Dorado, e o destinație culturală! Și cred că mai e febra aceea de a ajunge la Festivalul de la Sibiu, ca spectator, dorința de a face parte din ceva atât de grandios. Mi-aș dori să pot vedea cât mai multe spectacole pentru că țin foarte mult la calitatea aceasta a mea de spectator însetat, iubitor, curios. E cadoul pe care mi-l ofer atunci când am timp! Așa am început să iubesc teatrul, privind și ascultând la radio foarte mult teatru radiofonic și mergând la spectacole. Sunt momente foarte magice pentru mine!

„Am uitat” au fost primele cuvinte pe care le-ați rostit pe o scenă de teatru. Și ați rememorat acest episod de la 18 ani, pe scena Galei Premiilor Uniter. Ce vă motivează să mergeți mai departe cu aceeași pasiune?

Maia Morgenstern Maia Morgenstern: S-a adeverit o vorbă: clipele de fericire deplină sunt rare și dacă irosim vremea încercând să ne explicăm, să analizăm și să decantăm clipa de fericire, riscăm să o pierdem. Sunt multe lucruri care îmi dau forță să continui. Contează pentru mine foarte mult gustul publicului, felul în care oamenii vin către spectacole, către teatru; mă motivează mult și cei foarte tineri pentru care sunt un fel de îndrumător sau colegii foarte tineri. Și văd cu câtă dragoste și răbdare se lansează și își doresc să facă o formă de artă, să pună o oglindă în fața lumii, a vieții, a societății, și sunt multe formele de exprimare artistică în teatru și în film.

În orice caz, teatrul stârnește întrebări, provoacă neliniști, nesomn. Eu cred (cred, cred) că actorul, arta, teatrul, arta spectacolului, filmul recrează viața. Nu am pretenția că am spus acum o mare filozofie, dar din punctul ăsta de vedere, creatorul, artistul devine pentru o secundă, pentru o clipă efemeră, creator de viață, o viață scurtă dar care poate lăsa urme în conștiința, în sufletul, în memoria spectatorilor și nu e o condiție de lepădat.

 Cum reușiți să aduceți prospețime unui rol pe care îl jucați de multă vreme?

Maia Morgenstern: Dacă există onestitate, rolul se dezvăluie. Am experimentat asta și mi-e foarte clar. De exemplu, avem premieră și lucrăm pentru spectacol, pentru rol, pentru o situație, șlefuim cât de bine putem, și putem, înainte în zilele noastre, din ce în ce mai pe repede înainte, ăsta e adevărul. Și atunci e nevoie de multă concentrare și de un orizont cultural grozav, trebuie să fii informat, rapelurile culturale sunt importante.

Mi s-a întâmplat, după un an, doi, trei, zece, douăzeci și cinci în cazul spectacolului ”Astă seară: Lola Blau”, ca, după un colț, după o cortină, să mi se mai arate câte o fațetă a personajului, așa cum și viața îți dezvăluie lucruri despre tine.

 Până acum care a fost rolul care v-a solicitat cel mai mult?

Maia Morgenstern: Sunt și câteva roluri care nu mi-au plăcut, cele care mi-au fost impuse și astea au fost și cele mai grele. Nu am să le numesc, dar pot să vă spun că ”a trebuit să bea Grigore aghiasmă”. Acestea au fost rolurile cele mai grele și pe care nu am ajuns să le iubesc, dar pe care am învățat să le apăr. Sunt și acestea în ograda mea, sunt copiii mei!

Iar printre cele pe care mi-aș fi dorit să le joc sunt Julieta și ”Fântâna Turmelor” de Lope de Vega. Probabil pentru că pe măsură ce îmbătrânesc cred că le înțeleg mai bine.

Spuneați la un moment dat că dacă nu ați fi făcut teatru, ați fi ales medicina pediatrică. De ce?

Maia Morgenstern: Da, aș fi vrut să fiu doctor pediatru. Am o relație specială cu copiii, îi înțeleg, comunic foarte bine cu ei, sunt atentă, e un soi de vibrație perfectă. Mă topesc de dragul copiilor! Nu știu, dar poate plonjez în propria copilărie pe care oi fi vrând-o prelungită, neterminată…

Cum îmbinați activitatea de manager al Teatrului Evreiesc, cu cea didactică, dar mai ales cu cea de actriță, jucând în atât de multe spectacole?

Maia Morgenstern: Sunt ajutată! Mărturisesc că nu aș reuși fără o echipă formidabilă care mă ajută non-stop și pe plan profesional și uman, sub toate aspectele sunt ajutată enorm de oameni competenți și care adoră teatrul acesta, oameni care și-au dedicat energia, existența Teatrului Evreiesc de Stat, tehnicieni, cabiniere, oameni din aparatul administrativ. Dar am să vorbesc acum, și îmi asum această nedreptate pe care le-o fac celorlalți oameni din echipa asta fantastică, am s-o pomenesc pe doamna Mia Liontescu, ea este columna Teatrului Evreiesc de Stat, este istoria acestei instituții. Cuvântul cheie se află în ajutor, în prietenie și încredere.

Dintre aceste ipostaze pe care o preferați mai mult?

Maia Morgenstern: Pe cea de mamă! Și îmi doresc foarte mult să fiu bunică.

 Apropo de asta, jucați deseori cu fiul dumneavostră Tudor, și recent ați urcat pe scenă și cu fiica dumneavostră, Cabiria.

Maia Morgenstern: Cu Tudor joc de foartă multă vreme, suntem împreună în spectacolul ”Tango final” încă de când avea vreo 18 ani. Și mai nou, da și cu Cabiria care studiază actoria la Cluj, în spectacolul ”Maitreyi” în regia lui Chris Simion Mercurian.

 Cum vă raportați la societatea actuală, în contextul în care în Europa, și nu numai, remarcăm o creștere a discriminării, a intoleranței?

Maia Morgenstern: Se cuvine să învățăm, să judecăm cu onestitate, cu mintea și cu sufletul nostru. Nu sunt expertă nici în istorie, nici în sociologie, în politică nici pe atât. Dar atunci când suntem vulnerabili, fragili, înspăimântați devenim prade ușoare pentru intoxicări.

Fac parte din societatea românească și un lucru știu sigur, pentru mine nu există ”eu” și ”ei”, ei fiind răii, iar eu precis bună. Trăiesc, respir și muncesc aici, iubesc și pierd, greșesc și construiesc, cu disperări, bulversări, dar mai ales cu toate speranțele. Ceea ce mă deranjează la mine mă deranjează și la societatea românească, o groază de lucruri. Din păcate îmi sar în față manifestări teribile ale intoleranței, xenofobiei, rasismului care uneori iau forme extrem de subtile. Putem vorbi despre un reviriment al antisemitismului, de negaționism, dar eu decid să construiesc, nu să vânez.

 În contextul actual care mai este puterea artistului?

Maia Morgenstern: Artistul crează artă pentru public, specialiștii judecă, decantează lucrurile. Puterea artistului este de a se oglindi în ochii oamenilor.

de Diana Joicaliuc

*artico, apărut în Capital Cultural-ediție specială FITS 2019