Oamenii nu se schimbă, oamenii devin din ce în ce mai mult ceea ce sunt de fapt, mi-a spus Gavriil Pinte înaine să înceapă repetițiile. Viața e o căutare, iar un regizor atunci când montează un spectacol, se caută pe sine. Acesta a fost miezul discuției noastre. Despre oameni, despre bătrânețe, despre Harap Alb și despre poezia teatrului.
Reporter: Dacă ar fi să mai faceți încă o dată alegerea, tot regizor ați fi?
Gavriil Pinte: Da.
(urmează o pauză lungă, în gândul meu parcă mai așteptam ceva. A fost un „Da” întreg, care nu mai avea nevoie de alte explicații.)
Rep.: Unde vă regăsiți în această lume a teatrului?
G.P.: În anumite momente din spectacolele mele. De fapt, dacă m-ați întrebat acest lucru, îmi dau seama că mă resimt la repetiții. Eu, ca regizor funcționez în timpul repetițiilor, nu când se joacă spectacolul. Ești regizor în timpul repetițiilor. Acolo se face spectacolul. Reprezentațiile sunt altceva. Și fizic, e cam același lucru. După premieră, regizorul pleacă în alt spectacol, în altă țară, în alt oraș, în alt proiect. Câteodată îmi pare rău ca nu mai pot să rămân cu spectacolul și mă bucur că actorii pot să faca asta mult mai mult timp.
Imaginarul este mai puternic decît realitatea
Aș reveni și la întrebarea de dinainte, îmi spune Gavriil Pinte.
(…un gând pe care eu, abia îl așteptam)
G.P.: Eu cred că cineva își dorește să devină regizor pentru că simte că doar așa poate să se exprime, sau mai degrabă așa ar putea să trăiască, gândindu-se la ceva. Pentru că de multe ori, trăim în urma unor gânduri. Imaginarul este ceeea ce contează mai mult în viață unui om decât realitățile fizice, obiective, materiale. Istoria omenirii a fost schimbată din când în când grație imaginarului, nu a unor realități obiective. Imaginarul este mai puternic decît realitatea. Și atunci, sunt oameni care sunt atrași de contactul cu propriul lor imaginar. Regizorul crede (vorbesc acum în numele meu) crede că așa poate să se caute pe sine, așa cum zice Cioran “să caute de negăsitul ”.
Rep.: Dar publicul? Publicul unde își are locul?
G.P.: Este musafirul meu. Contează cum se simte, ce gândește, ce face. Pentru că trebuie să facă și el ceva. Eu încerc să fac niște spectacole, în care nu ilustrez textul, nu îi dau publicului totul de-a gata. Îl invit cumva să își creeze propriile analogii cu viața lui, cu imaginația lui, cu experiențele de viață, culturale și livrești. Nu sunt întru totul de acord cu cei care care se duc la teatru să se destindă sau să se distreze. Pentru asta există tot felul de divertismente. Teatrul nu mai are această funcție socială pe care o avea până prin secolul al 19-lea. Sau nu are numai această functie de divertisment, de loc unde ne întâlnim, socializam, ne arătăm toaletele și unde are mai puțină importanță ce se întâmplă cu spectacolul. Între timp, dupa apariția funcției regizorului, la sfârșitul secolului al 19-lea, începe să apară teatrul de artă. Eu încerc să lucrez în acest sens, să fac teatru de artă. Să nu fiu înțeles greșit, nu însemană că în spectacolele de artă nu există umor sau momente de descătușare, adică nu e o chestie foarte crispată și filosofică. Există și aceste elemente, dar de bună calitate unde nu lipsește poezia. Iar o artă fără poezie nu e artă. În materie de teatru, poezia este religia teatrului meu.
Rep. V-ați reîntors în Sibiu, de data aceasta la Teatrul Gong. Montați basmul Harap Alb cu actorii de aici? De ce ați făcut aceasta alegere?
G.P.: Când intram la Facultatea de Regie, în 1991, credeam că e posibil să montez oricare din piesele din lume. Acum, nu mai cred. Au rămas foarte puține pe care îmi doresc să le montez, pentru că restul nu se suprapun cu felul meu de a regiza. Mi-am dorit să pot monta Harap Alb pentru că este unul dintre cele mai frumoase, cele mai bine închegate basme din cultura română. De fapt, este expresia unui mit, mitul experiențelor formatoare care poartă semnele geniului lui Creangă. Aș vrea să precizez că nu e un spectacol exclusiv pentru copii, ci e un spectacol pentru toate vârstele. E un spectaol despre plecarea de acasă, plecarea omului de lângă părinți, de acolo de unde se simțea foarte bine. Așa cum mai demult, demult, demult, omul a plecat din Paradis, deși se simtea foarte bine acolo, tot a plecat. Și pe drumul acesta se formează ca om. Harap Alb trece prin niște experiențe care il formează. Și paradoxul acesta, să pleci de unde ți-e bine ca să te supui și sa fii supus la încercări ce te vor forma ca om, este mobilul principal al demersului meu.
Rep.: Cum a fost lucrul cu actorii de aici?
G.P.: Am muncit mult. Am muncit mult ca să deprindem elementele unui limbaj cu care n-au fost deprinși în totalitate, sunt niște păpuși pe care nu le-au mai folosit pana acum, folosim și teatrul de umbre care cere o muncă specială, o pregatire specială. În prima parte a timpului de repetiții, am facut foarte multe exerciții ca să ajungem la deprinderi care să ne folosească ulterior.
Rep.: Spectacolul are o scenografie specială cu elemente din lemn și hârtie. Și muzica la fel.
G.P.: De mulți ani lucrez cu Roxana Ionescu pentru scenografia spectacolelor pe care le montez, iar predilecția pentru materiale fruste, pentru materiale umile vine din nevoia de a juca la vedere, de a lăsa spectatorul să intre în miezul construcției. Se văd custăturile, se văd lipiturile. Asta vine din observația că spectatorul, mai ales copilul, vrea să știe ce e dincolo. Și împreună cu Roxana Ionescu, ne-am gândit să invităm publicul în „atelierul nostru”. Muzica pe care am ales-o este o muzică folclorică veche, necosmetizată, netrucată, autentică.
Rep.: Cum vă raportați la tinerețe și la bătrânețe?
G.P.: Tinerețea e vârsta când drumurile o iau într-o direcție sau alta, bătrânețea cred că este un dar. Nu toți oamenii ajung la bătrânețe și cel mai important e să îmbătrânești frumos. Țin minte o vorbă: Oamenii nu se schimbă, oamenii devin din ce în ce mai mult ceea ce sunt de fapt.
credit foto: Paul Băilă