Mă uit (nu mă întrebați a cîta oară, chiar nu știu răspunsul) la ultimul lui videoclip, cel al piesei These are the days of our lives, de pe albumul Innuendo, din 1991. A mai trăit doar cîteva luni după filmarea asta și era deja foarte slab. Trupul face mișcări puține, picioarele îi sînt aproape imobile (comparativ cu dinamica înnebunitoare care l-a făcut admirat și invidiat), însă două lucruri mă conving că flacăra divină i-a luminat drumul pînă la capăt: vocea lui (care îmi dă fiori) și privirea (a cărei profunzime mă face să cred că a fost un om ce a înțeles mai mult decît noi, ceilalți). Mă învăluie nostalgia, cînt cu el și îi dau dreptate. Nu poți da timpul înapoi, dar un lucru rămîne neschimbat: iubirea mea pentru el. Those days are all gone now, but one thing is still true/ When I look and I find, I still love you.
***
Timpul verbal e important, iar el știa asta. Am fost tentată să spun că l-am iubit, dar ar fi doar o jumătate de adevăr. Încă îl mai iubesc. Mi-a fost teamă atunci cînd am auzit că se face un film despre el. Și am cîrcotit. Cine se crede Sasha Baron Cohen de își imaginează că poate fi ca el? Și cine naiba e Rami Malek de a avut curajul să intre în pielea lui? Vreau să văd un film despre el sau mai bine rămîn cu amintirile mele, nedeformate de o convenție cinematografică? Sigur că vreau, pentru că mor de curiozitate. Și pentru că știu de la bun început: cel real, cel care la 17 ani (cîți aveam cînd s-a dus) m-a făcut să plîng cum încă nu o făcuse nici un alt bărbat, cel căruia îi știam cîntecele pe de rost, EL a fost unic și este de înlocuit. Știe și regizorul: îmi arată întîi pielea de pe mînă, un ochi, diverse părți ale anatomiei sale, corpul filmat din spate. Orice în primele secunde, numai fața lui nu. Ca să mă păcălească și să mă facă să intru în faza de acceptare: ok, cel pe care îl văd pe ecran nu e Freddie, acolo e doar un actor ce vrea să îmi transmită o stare. Starea de grație a muzicii și atingerea paradisului.
***
Bohemian Rhapsody este, fără îndoială, filmul momentului, un adevărat eveniment cinematografic al toamnei. Toată lumea vorbește despre el și nu întotdeauna părerile coincid. Scorul de pe imdb.com este destul de mare, 8.4, în vreme ce cronicile adunate pe Rotten Tomatoes sînt mai puțin indulgente și susțin fie că Freddie Mercury ar fi meritat mai mult, fie că problema acestui tip de filme ce încearcă să reconstituie imaginea unui idol este că sfîrșesc toate prin a fi goale de conținut. Totuși, scorul audienței este uriaș: 94% dintre cei care au văzut filmul și l-au votat pe Rotten Tomatoes spun că le-a plăcut.
Cu păreri atît de diverse și care uneori se bat cap în cap, devine aproape o misiune imposibilă să nu te repeți scriind despre Bohemian Rhapsody sau să aduci ceva nou. Mai există riscul să te lași influențat de ce crede unul sau altul, așa că cel mai bine este să mergi să vezi cu ochii tăi. Din fericire, acest lucru chiar se întîmplă. Filmul a debutat ca un succes de box-office încă din weekendul lansării, semn că valurile stîrnite în jurul lui atrag publicul în sala de cinema. ”Singurul lucru mai extraordinar decît muzica trupei Queen a fost povestea lui Freddie Mercury”. Cu această declarație de intenție anunțată pe trailerul filmului, spectatorul știe la ce să se aștepte: două ore și 14 minute în care legenda prinde din nou viață. Sau cel puțin asta își propune să facă. Întrebarea cea mare este: poate cineva, un actor, indiferent cum s-ar numi el, să întruchipeze un mit?
Sînt în întregime de acord cu scepticii și cu cei care spun că nu avea cum să fie un film perfect. Bohemian Rhapsody este o însăilare, o punere laolaltă a unor elemente biografice. Se folosesc cele mai multe dintre lucrurile știute deja despre Queen și Freddie Mercury: au pornit ca o trupă minoră și au ajuns atît de sus că nu mai pot fi depășiți de nimeni. Liantul care a dat coerență și a impus direcția a fost solistul, care, desigur, a încercat și o carieră solo, perfect conștient de valoarea sa. Artist cu o existență zbuciumată de căutări, provenind dintr-o familie modestă, homosexual și orgolios, dar cu o carismă extraordinară la public. Care a trăit pentru public. În istoria trupei au fost suișuri și coborîșuri, certuri și împăcări, producători care nu au știut să intuiască sau să recunoască genialitatea unor compoziții, vînzări spectaculoase și concerte fulminante. Dacă ținem cont doar de aceste elemente generale, ar putea fi povestea unei trupe oarecare. Numai că, de îndată ce rostești nume concrete, datele se schimbă: Freddie Mercury a fost genial, iar pagina scrisă de Queen în istoria rock-ului nu se poate compara cu nimeni și cu nimic.
Poate că de aici trebuie pornit în felul în care luăm la bani mărunți Bohemian Rhapsody. Cea mai corectă abordare ar fi să împărțim publicul în două: de o parte fanii, cei care știu tot (sau aproape tot) despre Queen și Freddie Mercury, de cealaltă spectactorii care acum se întîlnesc prima oară cu muzica lor.
Cei dintîi nu vor afla multe lucruri noi: Freddie s-a născut în Zanzibar, avea multe pisici, credea că abilitățile lui vocale au legătură cu defectele sale de dentiție, era un excentric conștient de genialitatea lui. A iubit toată viața o singură femeie (pe Mary Austin căreia i-a compus Love of my life și care este – asta nu se spune în film- singurul om care știe unde îi este îngropată cenușa), a fost homosexual și s-a îmbolnăvit de SIDA. Cam astea sînt elementele reale ale biografiei lui Freddie în jurul cărora se contruiește scenariul. Există desigur și inadvertențe în film care nu respectă cronologia reală. Bunăoară, pentru un plus de dramatism, probabil, Freddie le spune colegilor de trupă că are SIDA înainte de super-concertul ce strîngea fonduri pentru săracii din Etiopia și toți au emoții cum se vor descurca live. Din două motive: pentru că vocea lui Mercury dădea rateuri din cauza bolii și fiindcă ei n-au mai cîntat de ani de zile împreună. În realitate, Freddie a fost diagnosticat doi ani mai tîrziu, în 1987, și ei avuseseră un concert cu doar cîteva luni înainte. Sînt detalii care, pînă la urmă, nu fac filmul nici mai bun, nici mai rău decît este.
Cel mai important este că partea muzicală a poveștii e centrul de greutate al filmului: cum a luat naștere o capodoperă (cîntecul Bohemian Rhapsody – o ciudățenie de 6 minute ce nu putea fi difuzată la radio și din care nimeni nu pricepea mai nimic, se întrebau ce e cu acel mix de genuri și cine e Galileo, cine e Bismillah) și cele 20 de minute care au schimbat pentru totdeauna muzica. Toată lumea este unanim de acord că prestația trupei Queen pe Wembley la show-ul Live Aid din 1985 a fost cel mai bun concert live susținut vreodată.
Dincolo de discuțiile dacă actorul din rolul principal, Rami Malek (care și-a pus un dinte în plus ca să îi semene cît mai mult lui Freddie) reușește sau nu să îl imite pe Mercury, cel mai mare merit ce trebuie subliniat este că Bohemian Rhapsody transmite incredibil de multă emoție. Fanii vor constata că încă li se face pielea de găină cînd ascultă hiturile Queen, iar cei care au mers la film neștiind cu cine au de-a face vor descoperi cît de fabuloasă este muzica pe care o aud și se vor minuna ce fenomen uluitor a fost Freddie.
Malek nu e Freddie, este însă de apreciat insistența cu care se vede că actorul i-a studiat gesturile și mișcarea scenică. Mai ales în tinerețe mi se pare că nu are nimic din Mercury; parcă în etapa în care a avut mustață și se apropie de punctul final al filmului (1985) aduce mai mult a solistul trupei Queen, iar felul în care îl imită pe scenă îl apropie cel mai bine de personaj. Actorii care îi interpretează pe ceilalți membri ai formației, pe John Deacon și mai ales pe Roger Taylor și Brian May (aceștia doi din urmă sînt și producătorii muzicali ai filmului) sînt mult mai bine găsiți, seamănă aproape perfect.
Există un documentar făcut de BBC în 2004 despre piesa Bohemian Rhapsody, votată în mai multe clasamente cea mai bună melodie din toate timpurile. Autorii remarcau atunci că, la cîteva decenii de la lansare, cîntecul a revenit spectaculos în preferințele publicului după dispariția lui Freddie Mercury. Ceva mă face să cred că acum, cînd alte decenii au trecut, istoria se va repeta: multă lume va redescoperi muzica celor de la Queen datorită filmului Bohemian Rhapsody.
***
Viața este uneori greu de suportat și el spunea că are nevoie să se ”anestezieze” din cînd în cînd ca să o îndure mai ușor și să poată străbate întunericul. Pentru mine, muzica lui a fost mereu un anestezic ce nu dă greș. Ascult (nu mă întrebați a cîta oară, chiar nu știu răspunsul) Love me like there’s no tomorrow și plîng de parcă ar fi sfîrșitul lumii. Apoi îmi spun că oricum nu contează din ce direcție bate vîntul, Istoriei oricum nu îi pasă de lacrimile mele și pentru final s-ar potrivi mai bine un ritm ceva mai alert. Ready, Freddie? Hammer to fall.
sursa foto: vanityfair.com
*articol apărut inițial pe liternet.com
