Petrila pare o altă planetă în lumea veștilor parcă preponderent șocante ale secolului XXI. Pare că în Petrila se petrec miracole ale artei contemporane, miracole care încheagă o mică comunitate locală și care îndeamnă la proiecte mari. Planeta Petrila se deosebește prin culoare, prin inițiativă, prin istorie locală, prin creativitate și prin curajul de a transforma utilitatea minelor de cărbuni din zonă în patrimoniu cultural.
Petrila este un oraș minier de pe Valea Jiului, unde astăzi locuiește artistul Ion Barbu. Petrila este orașul natal al scriitorului Ion D. Sîrbu și al compozitorului Ludovic Bacs. Petrila este și orașul în care se află cea mai veche mină din România și care, în anul 2015, a fost închisă după 156 de ani de activitate. În Petrila se găsea prima intersecție culturală din România. „Știi că peste tot se dau numele unor pesonalități la străzi, la bulevarde și noi am zis să dăm drumul și la intersecții. Și de atunci avem intersecția Ludovic Bacs, cam pe locul unde pe vremuri era casa lui. Și intersecția asta avea ceva deosebit. Și anume, trecerea de pietoni era făcută sub forma unei claviaturi de pian. A stat câteva luni așa până s-au răsculat petrilenii și s-a dat cu vopsea peste revenind la trecerea de pietoni inițială”, îmi povestește Ion Barbu, inițiatorul acestei idei.
Foto: Monika Tompos
Planeta Petrila este probabil cel mai îndrăgit film documentar de acum, în regia lui Andrei Dăscălescu. Povestea surprinde inițiativa de a salva orașul prin artă, sub îndrumarea creativă a artistului Ion Barbu.
Foto: Ion Barbu
Ion Barbu, unul dintre cei mai apreciați caricaturiști români, crede că o caricatură poate spune cât o mie de cuvinte. Produce artă de mic copil, iar în pofida unui portofoliu serios de lucrări, de desene publicate în diferite publicații, expoziții și premii internaționale, Ion Barbu este un artist simplu. „Eu văd lumea în mod denaturat. România e țara caricaturii pentru mine. Și mie îmi place așa, dar sper că numai mie mi se pare așa. Adică ar fi ideal să îmi placă numai mie”, după cum se autodescrie acesta. Spune lucrurilor pe nume, mereu agățându-se de câte o glumă. Schimbarea opticii cotidiene a fost binevenită, iar întâlnirea noastră s-a transformat repede într-una prietenoasă, plină de umor, în care ideile, inițiativele, întrebările și răspunsurile parcă își croiau singure drumul.
Foto: Facebook// The Romanian Plumber Museum
Cum se implică comunitatea din Petrila în proiectele orașului?
Ion Barbu: Prost. Ca peste tot. De fapt, România are așa o populație amorfă și greu îl faci pe român să fie activ. Eu am norocul că am o mână de oameni acolo. Din păcate, spre deosebire de alte părți unde am văzut că se lucrează cu voluntari tineri, noi suntem în extrema cealaltă. Lucrăm cu voluntari pensionari. Ca în multe alte părți lipsește generația de mijloc, generația activă, care s-ar putea implica. Este plecată peste hotare. Iar în Petrila acest lucru se vede foarte bine.
Totuși atragi destul de mulți oameni care să te ajute.
Ion Barbu: Îți mai spun un secret. Mulți dintre oamenii atrași de mine vin din alte părți, nu din Petrila. Ca proporție, cred că ar fi 50/50. Dar tindem spre un procent mai mare, să spunem 51%. (râde)
Casa Memorială Ion D. Sîrbu, Petrila// Foto: Monika Tompos
Cum ai ajuns să formezi această comunitate, Petrila?
Ion Barbu: Dacă faci niște evenimente care ies din tiparele obișnuite și le promovezi pe rețelele de socializare, vine lumea.
Muzeul Instalatorului Român, Petroșani// Foto: Monika Tompos
Cum este să duci o continuă luptă cu autoritățile locale în cadrul proiectelor?
Ion Barbu: Este foarte greu. Ion D. Sîrbu spunea: ca artist îți dai seama că, de fapt, tot ce faci stă sub semnul provizoriului, derizoriului și iluzoriului. Asta e stigma care îmi place mie foarte mult. El spunea cu referire la viața lui, că aceasta a stat sub semnul acestor trei comandamente. Și constat că la atâția ani distranță și într-un alt regim, se întâmplă același lucru. Tot ceea ce vrei să faci acolo va fi doar un lucru provizoriu. Autoritățile nu sunt interesate să ducă mai departe nimic. Ți-am spus cazul cu trecerea de pietoni. O chestie provizorie, nu? Îți faci iluzii, și pleci cu gândul ăsta la drum, că poate chiar s-ar putea face ceva. Răspunsul este hotărât nu. Este o diferență culturală imensă. Nu numai între mine și ei, dar și între ei și alții care au mai citit câte ceva. Care ar mai fi? Provizoriu, iluzoriu, și derizoriu. Da. Totdeauna dau o anumită tentă ironică lucrărilor. Pentru că asta e natura profesiei mele, să lucrez cu zâmbetul omului. Chestia asta lasă mereu impresia că ar fi ceva minor, care cade în derizoriu și nu merită atenția și preocuparea lor. E trist.
Și totuși ai gândul acesta că Petrila se poate salva prin cultură.
Ion Barbu: Da, eu tot asta aștept. Să mă cheme să le explic. Dar ăștia sunt ca tot omul politic românesc. O dată ajunși în frunte cred că deodată Duhul Sfânt al cunoașterii a pogorât asupra lor și ei au soluții pentru toate problemele și se pricep la toate, dar de fapt nu se pricep la nimic, și nici nu vor să întrebe. E rușine să pui întrebări.
Casa Memorială Ion. D Sîrbu// Foto: Monika Tompos
În afară de povestea minei din Petrila, documentarul evidențiază și o istorie recentă a României, nu-i așa?
Ion Barbu: Absolut. Petrila este o Românie la o scară mai mică, în care se întâmplă toate nenorocirile care se întâmplă în întreaga țară. De aceea cred că filmul acesta are atât de mult succes. Lumea se regăsește în el. De fapt problemele fiecăruia le găsești la scară mai mică, în Petrila. Absolut toate. Și filmul dă soluții. Una dintre soluții, care pare utopică, este convingerea că poți salva o comunitate prin cultură. Soluția asta li se pare idealistă. Dar eu chiar cred că se poate. Nu numai cred, eu chiar am ideea în cap. Am văzut în ultimii ani, nebeneficiind de niște mijloace care să mă ajute să dezvolt ideea asta, apetitul pe care l-au stârnit muzeele mele. Și văd că marea majoritate a vizitatorilor vin din altă parte, iar mulți vin în mod special pentru ele. Asta, în condițiile în care popularizarea lor este aproape zero. În afară de o pagină de Facebook nu prea le-am promovat în alt fel. Ori se pot face o grămadă de alte lucruri. Dar aici intervine o idee – eu dacă ți-am făcut muzeele, tu du-le mai departe. Nu le-am făcut pentru mine, să le păstrez în ogradă. Eu le-am făcut pe banii mei, pe timpul meu, pe inteligența mea, pe creativitatea mea. Poftim autoritate locală, ți-l dau, administrează-l. Și nu le trebuie. Drept pentru care, o chestie minimă din partea lor, ar fi fost să angajeze un om care să țină muzeul ăla deschis 8 ore pe zi. Și nu vor să angajeze un om, deși toate primăriile gem de personal. Dar pentru asta, nu găsesc un om care să fie acolo.
Muzeul Instalatorului Român, Petroșani// Foto: Monika Tompos
Descriai într-un TED Talk la Iași, o idee cu privire la câteva insule în marea României implicit insula Petrila, cu câteva poduri care să facă legătura între ele.
Ion Barbu: Da. Este un proiect pe care vreau să-l duc la capăt. M-am exprimat în sensul că există câteva insule de normalitate, să nu spun de excelență, în România. Artistică și civică. Și atunci ideea a fost de a face un prim inventar al acestor insule și a le reuni într-o confreerie numită Arhipelag. Iar apoi de a construi niște poduri între aceste entități, cu scopul cunoașterii reciproce și același timp de a prinde din păiănjenișul ăsta de legături, și altele. Și să fie o altă Românie, care se ridică deasupra mocirlei. Cred că acum e un moment bun, iar filmul a sădit niște muguri pentru asta.
Muzeul Mamei, Petrila// Foto: Monika Tompos
Cum arată o zi din viața artistului Ion Barbu? Muzeele pe care le-ai întemeiat s-au născut din lucrări de artă pe care le țineai în casă, până ce nu au mai încăput.
Ion Barbu: Am început să produc fără gândul de a face un muzeu. Eu sunt îndrăgostit de caricatura asta tridimensională cu obiecte și îmi place să umblu prin târguri de vechituri, să iau un obiect și să îi dau o a doua șansă. Șansa la o nouă viață, mai bună. Și am început să produc, și să produc și nu mă mai opream, iar la un moment dat, nu mai puteam să mă mișc în casa aia. Și m-am dus la primarul din Petroșani și i-am spus că vreau să fac un muzeu, că am găsit un spațiu și să mi-l dea, iar în jumătate de an o să fac acolo cel mai tare muzeu din Europa – pe domeniul respectiv. (râde) Și într-adevăr este cel mai tare pentru că altul nu există. A durat o jumătate de an până l-am convins să mi-l dea și am început apoi să car totul de acasă acolo. Și acum pot trăi și eu mai liniștit în casa mea. Nu mult pentru că la anul transform și casa mea într-un muzeu și mă mut din localitate.
Foto: Ion Barbu
Crezi că o să reușești să trăiești într-o altă localitate?
Ion Barbu: Da.
