„Dragă Cezar,
Nu m-am dat niciodată în vânt, ca scriitor sau cititor, după modelele de tipul victimă-călău sau dragoste-datorie. Marea primejdie în care mi s-a părut că mă aflu, la un moment dat, a fost aceea de a crede că surprinderea unei subtilități psihologice la un individ contează și mă ajută să caracterizez o situație în care se află acel individ. Ceea ce, până la urmă, este tot o formă autoindulgentă de a credita clișee. Am crezut, de exemplu, că felul tău de a interacționa (verbal sau prin cărți) cu mine, cu ceilalți, are, ca substrat psihologic, exercițiul tău lung de a face bufonerii pince sans rire și un anumit amuzament interior, nu lipsit de superioritate, că mulți se lasă amăgiți și cred că sobrietatea sau agresivitatea vocii tale. Dar probabil că m-am înșelat. Nu ai de ce să te scuzi că te-ai lungit și n-ai făcut-o la invitația mea. Nu știu de ce ai făcut-o. Nu am nevoie de balet retoric din partea ta ca să-ți înțeleg și să-ți accept poziția.”
-fragment din cartea „Luminița, mon amour”, pag. 77-
Autor: Cezar Paul Bădescu
Editura: Polirom, 2006, 2017
Romanul „Luminița, mon amour” stă la baza filmului „Ana, mon amour”, în regia lui Calin Peter Netzer, film premiat pentru montaj la Berlinale 2017.
Luminița și Cezar sunt studenți la Litere, iar în seara în care se cunosc, vorbesc ore în șir despre literatură, în camera lui de cămin. La plecare, fata are un atac de panică, iar această criză grăbește apropierea dintre cei doi. De altfel, afecțiunea nervoasă a Luminiței va avea un rol de catalizator și va face ca toate reacțiile din relația de cuplu să fie accelerate și augmentate. Cu timpul, Luminița ajunge să dezvolte un întreg arsenal de fobii, iar cei doi vor apela la tot felul de soluții pe care le oferă lumea în care trăim. Majoritatea, vândute drept rețete de fericire. Vor reuși oare cei doi să-și rezolve problema? Pe de altă parte, însănătoșirea Luminiței va face ca relația lor sa intre pe un făgaș normal?
