Dacă o vezi pe stradă, s-ar putea să-ți atragă atenția. Depinde de ziua și ipostaza în care se află. Astăzi o vezi, fiindcă pare un copil care se simte în largul lui. Mâine poate o zărești, cu tot cu pălărie elegantă, aproape enigmatică. Privirea s-ar putea să-i fie matură și reflexivă: ”Cred cu tărie că nimic nu e întâmplător. În general, eu nu m-am pliat niciodată pe niciun curent, de niciun fel. Sunt eu. Nu am reușit niciodată să mă identitific cu unul, chiar să fi vrut.” Această frază o păstrez în minte când mă gândesc la tânăra regizoare Larisa Nuțescu, studentă în ultimul an la specializarea Regie de teatru în cadrul Universității ”Babeș-Bolyai”, din Cluj-Napoca.

larisa3Cu Larisa, am avut o discuție liberă și neconstrânsă de timp într-o seară, o discuție în care să aibă timp să-mi spună despre ea, despre cum a plămădit un spectacol, despre metamorfoza intențiilor regizorale și cum a simțit ea produsul final, dar totodată, acel fel de discuție, în care să mă întrebe cum am găsit eu spectacolul ei ”Kathie și Hipopotamul”, după Mario Vargas Llosa. Despre această premieră pe scena studioului CAVAS, scrie pe larg, cu bucurie, Diana Nechit – aici.

Îmi doream de mult să ”prind” un regizor la început de cale, cu acel elan tineresc, cu vise proaspăt legate sau dezlegate în niște planuri. Până la urmă, regizorii aceștia, care devin în timp steluțe pe Broadway, sunt și ei oameni, care cresc, care învață. Anume cu un astfel de om mi-am dorit să povestesc. În rândurile de mai jos, vă invit să citiți doar câteva spicuiri dintr-o discuție de câteva ore.

Reporter: Spune-mi, care a fost povestea întlnirii tale cu teatrul?

Larisa Nuțescu: O, acea poveste… Eu am fost mai nestatornică așa, încă de mică. Am schimbat multe școli. În clasa XI-a eram la liceu în Suceava, unde am făcut filologie doi ani, la un liceu de artă. Însă simțeam că nu-mi găsisem locul acolo. Ulterior, am ajuns în Cluj, mă îndrăgostisem de oraș (și nu numai), am zis că ar fi interesant să încerc și alt liceu. Aveam o listă cu vreo zece licee, primul era Liceul de Artă Dramatică ”O. Stroia”. Eram pregătită să mă duc la toate, să discut, să simt unde e de mine, dar am rămas la primul. Așa am făcut actorie doi ani de zile. M-am cam chinuit că nu sunt un talent. Însă iubeam teatrul… Și tot timpul când lucram la spectacole, eu eram cea care se dădea puțin în spate și ”hmm, am o idee, acolo am putea să facem așa”. Simțeam foarte bine psihologia personajelor, mecanismele scenice de evoluție a unui pesonaj, toate mărunțișurile acelea, dar parcă nu eram făcută pentru actorie. După liceu, mă gândeam să merg la regie-film, însă apucasem deja să mă îndrăgostesc foarte tare de Cluj, să mă simt acasă acolo. Bucureștiul nu-mi place, îmi plac mai mult orașele mai mici, unde ai timp să vezi oamenii, să mai existe și timp. În Cluj, am dat admitere la nouă facultăți diferite (râde, amintindu-și), dar am ales din prima, regie de teatru.

Reporter: Cum ai decis?

L.N.: A fost o decizie care a venit dintr-o serie de indecizii. Nu mă puteam hotărî între literatură, istoria artei, pictură, fotografie. La un moment dat am simțit că teatrul de fapt le îmbină pe toate.

Reporter: Cum ai ajuns să lucrezi cu studenții din Sibiu pentru proiectul tău de licență ”Kathie și Hipopotamul”?

L.N.: Profesorul meu drag, Radu Nica, care e un regizor sibian, un mentor extraordinar și un mare om a facilitat acest lucru. Se obișnuiește ca studenții cu rezultate bune în anul I și II să fie ajutați de către profesorii lor să monteze într-un teatru. Radu i-a propus domnului Chiriac o colaborare între UBB și ULBS, iar dumnealui a fost încântat. Eu și colega mea, Mădălina Timofte, am fost la o întâlnire cu domnul Chiriac, i-am prezentat câteva idei de proiecte, trei propuneri. Până la urmă, a fost o discuție liberă, alegerea tot a noastră a fost. Probabil a vrut mai mult să ne vadă, să știe ce e în căpșoarele noastre. Nescris, acesta e unul dintre scopurile practice al licenței – ca tu să poți să te deplasezi într-un loc, să realizezi un spectacol, interacționând cu oameni noi, ceea ce reprezintă de fapt munca unui regizor.

larisa

Reporter: Din cele trei idei de proiecte, de ce totuși, un text de Mario Vargas Llosa?

L.N.: Neașteptându-mă să-mi dau licența în primul semestru, toată vara am citit Shakespeare și ce urma să studiem în anul III. Ei, și când am venit în toamnă, s-a întâmplat să fie colaborarea aceasta cu Sibiul și Radu a zis ”Hai, în 7 zile ne întâlnim cu domnul Chiriac, predați 3 proiecte!”. La Llosa am ajuns, fiindcă mă interesa realismul magic, cam despre aceasta îmi scriu lucrarea teoretică de licență. E o zonă mai puțin explorată în teatru. Cam de aici au pornit căutările mele. Ca literatură, îmi plac mult, ei, magicii – Marquez… și toți ei. Peste ”Kathie și Hipopotamul” am dat în săptămâna aceea când intrasem în fibrilații căutând trei idei de proiecte. Am intrat pur și simplu într-o librărie, mi-am luat volumul, l-am citit și am zis: ”Mm, este ceva din Larisa în textul ăsta!”. Mi s-a părut foarte ofertant pentru actori, având toate switch-urile acelea de personaje. Și regizoral era ofertant, pentru că îți dă o libertate foarte mare, cu toate trecerile astea halucinante de la un personaj la altul, care nu sunt de fapt precizate în carte nicicum. Nu ți se dă nicio cheie de descifrare, textul doar curge și tu trebuie să-ți dai seama de granițe, delimitări.

Reporter: Ce anume a fost dificil cu un astfel de text?

L.N.: Problema cu textul acesta este că Llosa, fiind romancier, se simt lungimile acelea specifice romanelor, cu descrieri specifice… E frumos, e frumos când stai și citești într-un fotoliu, dar pe scenă e greu de susținut. Am tăiat destul de mult din text. Cred că am tăiat 40 la sută.

Reporter: Ai întâmpinat și alte dificultăți pe parcurs?

L.N.: Au existat multe aspecte care ne-au înfrânat, care ne-au consumat, dincolo de lucrul cu actorii și unele schimbări în distribuția rolurilor. Decorul… Fiindcă textul spune că este o mansardă pariziană, proiectul inițial a fost să construim un perete înclinat în CAVAS, care încadra acel geam care separă planurile – o mansardă. Însă după ce am montat totul vreo 7 ore, am avut surpriza să realizăm că toată construcția arăta foarte prost. Era incredibil de greu de montat, ocupa foarte mult spațiu și atunci a trebuit să găsesc o soluție rapidă de compromis – cortina roșie. Și așa săptămâna dinainte de premieră s-a pierdut în tot felul de lucruri care mai erau de aranjat. La avanpremieră a fost altă problemă. Spectacolul a ieșit foarte bine la vizionarea cu domnul Chiriac, dar înainte de avanpremieră, Cristinuța (așa îi zic eu) a avut febră cu o noapte înainte și toată săptămâna a fost la pământ.

Reporter: A ieșit premiera cum ai dorit?

L.N.: Nu. Niciodată nu o să fiu mulțumită întru totul de spectacolele pe care le montez. E un fel de conflict, care, bănuiesc, îl au toți regizorii. Citești un text, îl alegi și tu ai în minte imaginea, vezi spectacolul într-un fel. După aceea, ajungi la lucrul la scenă, te întâlnești cu oamenii, lucrurile se schimbă, alunecă spre alte zone și cumva tu trebuie să fii persoana care trage înspre el, dar și primește ce i se dă. Și atunci rezultatul se schimbă, rezultatul e un proces foarte frumos, doar că uneori îmi ia ceva să mi-l asum, să-l las să fie așa cum iese.

larisa2

Reporter: Cât de mult pot influența actorii modul în care se definește produsul artistic final?

L.N.: Depinde foarte mult de regizor. Eu am primit întotdeauna propunerile actorilor cu care am lucrat. I-am lăsat să se joace. Sigur că pot schimba mult însă poți să te încăpățânezi, să fii micul dictator care îi chinuie până iese ce are în minte. Oricum nu o să iasă exact cum vrei tu, pentru că lucrezi cu oameni, care sunt o materie vie și nu atât de maleabilă pe cât ai vrea uneori. E frumos, îmi place surpriza aceasta. Numai că e o stare ambivalentă, căci apare și o nuanță de tristețe. E ca un copil care  face în viață altceva decât aștepți tu ca și părinte. Însă îl iubești, ce o să faci?!

Reporter: Ai putea fi și tu acel tip de regizor ”mic dictator”?

L.N.: Nu. Iubesc foarte mult oamenii și țin la actorii cu care lucrez. Cred că trebuie să fie un schimb reciproc între regizor și actori. Într-adevăr, trebuie să ții frâiele ca regizor, căci actorii de aceasta au nevoie, de omul care are privirea de ansamblu și care poate aduce lucrurile la un echilibru, la ceva unitar și funcțional. Nu cred nici în regizorul care uită de conceptul său inițial și se lasă total dus de actori. Actorii pot să te ducă până în pânzele albe dacă îi lași…

Reporter: Cum a fost să lucrezi cu actorii din Sibiu?
L.N.: A fost o provocare. În Cluj, lucrând cu actori de la aceeași facultate, am ajuns să-i cunosc, să știu relațiile dintre ei, să știu care și ce activități are ca să pot face mai ușor o distribuție. În Sibiu a fost mai dificil, fiindcă am avut o singură zi de casting. A fost un workshop cu studenții. Au fost 15 oameni în 6 ore, în care nu prea poți să-i observi și să-ți dai seama de ceea ce pot decât intuitiv. Am fost și eu surprinsă după ce i-am cunoscut să-mi dau seama cât de bine se potriveau în rolurile pentru care i-am distribuit. Mi-am ascultat instinctul… Între timp, au ajuns să-mi fie foarte dragi și mi se par în primul rând niște oameni buni.

Reporter: Sunt diferiți de actorii cu care ai lucrat la Cluj?
L.N.: În general, actorii sunt diferiți. Sunt diferiți până și de la un an la altul. De exemplu, i-am avut în distribuție pe Maria (Tomoioagă), Paul (Bondane) și Călin (Roajdă), care sunt la master în anul II și Cristinuța (Blaga), master anul I și se simte diferența, fiindcă au avut alți profesori și automat au structuri diferite. De exemplu, cei de la master anul II au mai mult o gândire metaforică și pe imagine, pe când Cristina e un actor care e învățat să psihologizeze mult mai mult. Bănuiesc că aceasta vine și de la formarea pe care le-au dat-o profesorii lor. Călin e un tip cu foarte mult umor, el e personajul acela care în orice grup e ”bomboana”. Nu am mai lucrat cu un astfel de actor. Repetițiile erau mult mai serioase și încrâncenate la Cluj, pe când aici ne-a prins bine să-l avem pe Călin, mai detensiona armosfera și ne mai bucuram de acele clipe, dincolo de muncă. Paul în schimb e un actor foarte serios, foarte organizat și responsabil, la fel și Maria, care e mai sobră. Cristina ca și stil de lucru îmi era apropiată, ne-am înțeles foarte bine.

Reporter: Ce calități apreciezi mai mult la actorii cu care lucrezi?
L.N.: Sinceritatea cu ei înșiși și bucuria de a se juca, de a se arunca, de a se oferi. Dar în primul rând, sinceritatea cu ei înșiși, pentru că mi se pare aceasta o mare problemă a teatrului faptul că, simt eu, poate mă înșel, mă refer la generația mea, e această tendință de a aluneca înspre a fi boem, a fi artist. Uneori, actorii și nu doar actorii, oamenii de artă, fentează.

Reporter: Vrei să zici că nu sunt autentici?
L.N.: Pare cam brutal spus că nu sunt autentici, desigur tot ei sunt, dar este foarte important să fie sinceri cu adevărat cu ei. Și un actor, nu cred că își poate găsi resursele de a întrupa un personaj, dacă nu găsește mai întâi în el resorturile acelea. Și atunci trebuie să poți să te deschizi și să te autochestionezi.

Reporter: De ce crezi că râdeau spectatorii la unele scene dramatice totuși?
L.N.: Textul tratează niște teme și niște problematici specifice unei anumite vârste, nu e un text pentru tineri de douăzeci de ani. Acolo sunt niște drame și niște trăiri care presupun un alt tip de maturitate. Și atunci, nu poate fi întru totul asumat, aceasta oricât de buni actori ar fi ei și oricât s-ar strădui, nu poți să-i crezi tot timpul. Într-adevăr, aici e acel gust puțin amar, fiindcă eu fac un teatru foarte serios și foarte plictisitor, și foarte asumat. Neieșind așa, unele scene au alunecat ușor înspre umor, ceea ce nu este neapărat rău, doar că nu era gândul meu inițial.

Reporter: Ai spus că este ceva din Larisa în textul lui Mario Vargas Llosa, tu cum te definești?

L.N.: Nu încerc foarte mult să mă definesc. M-am blocat în asta o vreme – cine sunt eu, oare cum ar trebui să fiu, nu mă mai întreb acum atât. Sunt foarte mult un copil. Am totuși, 21 de ani. Multă vreme am avut un soi de încrâncenare, o nerăbare, am ars toată viața foarte repede. Trebuia să știu care e traseul exact, care e traseul, ce o să se întâmple… dar mi-am dat seama la un moment dat că nu poți să controlezi aceasta aproape deloc, că te epuizează. Aveam discuția aceasta și cu Radu, înainte de licență, îmi spunea că trebuie să am un spectacol inedit, că e totuși un debut și să venim cu ceva nou. Atunci eu i-am zis că nu poți să-mi ceri să am o poetică regizorală în anul trei de facutate. Știu prea puțin despre viață, despre mine, despre lumea aceasta.

Reporter: Totuși spectacolul mi se pare că reflectă multă maturitate.

L.N.: Da, fiindcă sunt și copil, și bătrână. Față de colegii de vârsta mea, simt că văd lumea un pic diferit. Nu știu de ce. Poate fiindcă de foarte timpuriu am locuit singură și m-am crescut în singurătate.

Reporter: Ce planifici să faci după absolvire?

L.N.: Vreau să-mi iau un an sabatic. După ce termin facultatea, să-mi iau un an în care să călătoresc, să-mi fac o grădină cu legume, să stau cu cățelul meu și cu iubitul meu, să citesc romane proaste și să mă uit la seriale penibile, să gătesc și între timp să mă gândesc la opțiunile de viitor în teatru. Știu că vreau să rămân în teatru, dar nu știu aici, altundeva. O să încerc să iau o decizie, care pe cât posibil să-mi facă bine. Mi-ar plăcea un masterat în lighting design. Îmi plac luminile. Dincolo de asta, mi-ar plăcea să adun o mânuță de oameni frumoși, care oricum roiesc deja în jurul meu, îi am acolo… să găsim o hală și să ne jucăm. Mi-aș dori să fie un soi de spațiu independent, dar nu neapărat doar pentru teatru, ci un suport pentru mai multe manifestări artistice, de la expoziții la vânzare de hand-made… muzică, care să adune tinerii într-un fel de centru cultural.

Pe lângă fotografiile din arhiva personală a Larisei, în text au fost inserate, cu acordul acestuia, fotografii care aparțin lui Radu Nechit.