de Maria Elisabeta Boamfă
Argument
Azi a început FITS 33. Experiența de spectator la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu e un ritual anual, un exercițiu de orientare interioară și un prilej de reconfigurare. Voi scrie despre experiența vizionării spectacolelor aici, în Capital Cultural, spațiul cel mai firesc pentru a păstra și a face vizibilă cultura, fie că e vorba de păreri avizate ale experților sau demersuri subiective ca cel de față.
FITS a devenit pentru mine mai mult decât un eveniment cultural: este un reper, o terapie, un instrument de calibrare. Un caleidoscop care obligă privirea să se miște, să compare, să se repoziționeze. Este concediul meu anual în care, fără să părăsesc Sibiul, traversez alte geografii și uneori alte dimensiuni. Deși e un sejur care nu presupune costuri de transport sau cazare, investiția rămâne semnificativă. Dar pentru că experiența nu e negociabilă, are deja loc stabil în bugetul familiei.
De câțiva ani, accesul la spectacole a devenit o mică operațiune strategică. Am început să tratez procesul ca pe un proiect: documentare, analiză, selecție repetată. Anul acesta, cu toate că la o primă vedere programul părea mai aerisit, la final m-am trezit cu o listă prea lungă ca să mă pot descurca singură în etapa de achiziție, motiv pentru care am apelat la întăriri. Am împărțit lista în trei: una pentru soțul meu, una pentru sora mea, una pentru mine. La ora 12:00, când s-au pus biletele în vânzare, eram toți pe poziții cu laptopurile în față. Doar așa am reușit să prind bilete la douăzeci de spectacole. Nu am mai găsit loc la Metamorfoza (r. Yuri Kordonsky) și Suicid anunțat (r. Mazen El-Gharabawy), deși ultimul e cu valoare zero. Dar aș fi cel puțin ingrată, dacă m-aș plânge.
Fără îndoială că modul în care festivalul își gestionează creșterea, popularitatea și accesul la spectacole merită o discuție, dar nu acesta este subiectul pe care îl abordez acum. Cum am spus deja, voi merge la douăzeci de spectacole și voi nota aici impresiile la cald, în limita a 500 de cuvinte. Nu sunt critic de teatru, dar, dincolo de demersul personal, îmi propun o abordare, sper, coerentă, bazată și pe câteva criterii de referință: ideea centrală, regia și ritmul, actorii, imaginea scenică, impactul final.
Recunosc însă că pentru mine două aspecte sunt decisive, ambele subsumate în impactul final: dacă spectacolul schimbă ceva în mine – fie că rupe, demolează, construiește sau reconstruiește – și intensitatea plânsului/râsului. Da, știu, sunt pe reacții somatice: cu cât mai multe lacrimi, muci și sughițuri sau, dimpotrivă, muțenie, catatonie, cu atât mai mult am certitudinea că experiența aceea va rămâne cu mine. Îmi vin acum în minte spectacole ca Vizionara și Ultima cină/Familie, de Milo Rau, Morții nu mănâncă iaurt și În măsura imposibilului, de Tiago Rodrigues, Simfonie și lumină de Roy Oppenheim, Diptic: Vise din camera pierdută (după piesele The Missing Door și The Lost Room), a companiei de teatru-dans Peeping Tom, Angajații de Łukasz Twarkowski (tocmai citesc romanul omonim al Olgăi Ravn, după care a fost adaptat spectacolul.). Iată ce spuneam anul trecut după Vizionara: „Aseară am plecat de la Vizionara ruptă. Frântă. Bucățită. Făcută fâșii. Fâșii de revoltă, de durere, de indignare, de deznădejde, de nepricepere…” (găsiți restul postării aici).
Așadar, FITS începe. Și începe și jurnalul meu de festival. FITSi pe fază, cu sufletul deschis!
