Jurnal de călătorie

de Radu Vancu

8 octombrie. Mâine voi fi, cred, pe 52 Clanbrassil Street.El, care avea de asemenea un tată suicidar, avea 38. Suntem aproape de-o vârstă, cum ar veni.9 octombrie. Am plecat dimineața la 5 de pe aeroportul din Sibiu – spre Dublin, unde va fi un colocviu Berryman (e centenarul nașterii lui). Pe aeroportul din Frankfurt e ora 10. Avionul spre Dublin e la 4. Dacă mergeam acolo pentru Beckett, mai înțelegeam chestia cu așteptarea. Dar merg pentru Berryman, care era un hiperkinetic. Câteodată chiar nu mai înțeleg nimic din toată literatura asta. Ajung la 6 seara la hotelul din Dublin – în buricul târgului, pe St Stephenʹs Green, la cinci minute de Trinity College, unde se va ține sindrofia. Ca de obicei, Andrei Terian, care mi-a ales hotelul, mă răsfață. Îmi las bagajele & ies imediat la plimbare. Ajung, după vreo jumătate de oră, Clanbrassil Street Upper, la numărul 52. „Here, in Joyce’s imagination, was born in May 1866 Leopold Bloom, citizen, husband, father, wanderer, reincarnation of Ulysses.” Și, după fac poza tradițională & în vreme ce copiez textul de pe placă, iese îngrijorată doamna casei:
– Are you OK?

Pe aici, după cât se pare, nu prea se înghesuie lumea să facă poze cu domnul Bloom. În schimb, eu am făcut poze și cu micuța casă a domnului bebeluș Shaw, de pe strada Synge, la numărul 33. Sunt aproape vecini, practic.

---

10 octombrie. La colocviul Berryman – prima zi de discuții nu se ține la Trinity College, cum am crezut, ci la Mater Dei Institute, la vreo jumătate de oră bună de mers pe jos. Mă uit pe hartă, flanez puțin, Dublinul e oricum drăguț, cu casele lui de cărămidă roșie construite parcă de & pentru hobbiți. Catedralele sunt ciudat de înghesuite printre case, aproape că nu se văd, tot spațiul lor vital e sugrumat, e un efort de trecere în secundar a sacrului pe care, venind de la irlandezi, nu-l prea înțeleg. Până și Christ Church Cathedral, una dintre cele mai frumoase biserici pe care le-am văzut vreodată, răsare printre clădirile civile din jur ca o ilustrație dintr-o carte de basme pop-up. Dublinul e un oraș lipsit de monumentalitate – toate clădirile sunt la scara umanului, iar cele care încearcă să fie monumentale (cum e de pildă castelul normand din centrul orașului, luat direct dintr-o carte de jucării, sau micuțul palat din fața lui, unde acum e AIB Bank, ale cărui vărzuțe corintice de pe capiteluri încearcă din răsputeri să-l facă să pară impozant) au aerul unui copil care-și îngroașă vocea ca să pară mai matur. Îmi vine cu atât mai ușor ușor să înțeleg de ce Joyce a avut ideea tratării miticului la scara umanului. Dublinul aproape că are asta înscris în manualul de utilizare.

Găsesc aproape de Mater Dei Institute strada Eccles, numărul 7, unde e The James Joyce Centre. Mă emoționez cam cât se cuvine, fac pozele de rigoare, apoi plec spre institut. Îl întâlnesc pe Joseph Hendryx, din South Carolina – suntem primii veniți, deși mai erau doar câteva minute, & rătăcim un pic descumpăniți prin campus, apoi prin clădire. Apare și Philip Coleman, berrymanologul nr 1. de azi (alături de John Haffenden, firește), el e organizatorul întregii tărășenii. În fine, începe (cu puțină întârziere) colocviul.

Nivelul e OK; dintre toate lucrările, două sunt extraordinare: a lui Philip Coleman însuși & a oxonianului Edward Clarke, despre care nu știam nimic. Un detaliu oarecum amuzant, dar grăitor pentru solidaritatea poeților americani, găsit de Coleman într-o scrisoare din arhiva Berryman de la Minnesota: când Haffenden lucra la biografia Berryman, i-a scris lui James Wright, cu care B. fusese coleg & prieten la Minnesota, cerându-i informații ceva mai gossipy. Wright, povestește Coleman, i-ar fi răspuns: „There must be some place somehow a more decent way to make a living”. Apoftegmă pe care, de altfel, orice poet s-ar cuveni să și-o graveze pe mormânt.

Coleman mai vorbește despre descoperirea „ambiguității pronumelui” – care s-ar fi produs la Berryman devreme, de fapt încă de la bun început, din „The Ball Poem”, și ar fi fost „the propelling force of his work”. El se referă la eul fragmentat & dialogic al lui B; eu mi-am amintit de prefața lui Matei Călinescu la antologia Ivănescu din 2003, în care M.C. arată că există și la Ivănescu un fel de „ambiguitate a pronumelui” (firește, el n-o numește astfel) – Ivănescu ar scrie mai mereu la persoana întâi plural fiindcă l-ar include în acest „noi” și pe fratele lui Emil, sinucis în ʹ43. Poezia ar fi, așadar, pentru Mircea Ivănescu singurul mod în care poate con-vorbi cu fratele lui, Emil. O ambiguitate a pronumelui ceva mai tragică & fericită decât cea oarecum strict tehnică a lui Berryman, cred.

La Edward Clarke e vorba despre o lectură ingenioasă a Dream Song-ului 32 – care e un dialog cu un destul de criptic „friend Quo”, și se încheie astfel: „Status, Status, come home”. Clarke găsește în Sfântul Augustin, în Civitas Dei, 19, un fragment despre păstrarea statu quo-ului corpului (statu quoque corporis et motu), adică a indivizibilității lui, drept condiție a fericirii creștine, și recitește dream song-ul inserând sensul augustinian în text – și totul se face, într-adevăr, limpede. Iar exercițiul lui de citire în palimpsest e într-adevăr credibil, dat fiind că Berryman îl preda pe Augustin la facultate & era, cum singur spune în interviul dat lui Peter Stitt în 1970 (ultimul interviu dinainte de sinucidere), literalmente obsedat de Augustin. Clarke a mai spus en passant ceva ce m-a interesat – anume că Prelude al lui Wordsworth e un „great precursor” al Dream Song-urilor. Nu m-am gândit la asta, dar merită.

Coleman, la discuții: când Berryman spune, în Dream Song-ul 312, „I have moved to Dublin to have it out with you, majestic Shade”, formula „to have it out with you” ar fi luată din începutul lui Herzog, romanul lui Saul Bellow – cu care Berryman fusese prieten & coleg când predau amândoi la Princeton. Tot ce se poate; în orice caz, eu n-am venit aici „to have it out” cu Berryman, ci mai degrabă ca un groupie care caută peste tot urmele radioactive ale Maestrului. De fapt, ale maeștrilor: Jim, John & Sam. Trei, Doamne, și toți trei. Când mă uit în curtea de la Trinity College & știu că au călcat și ei pe străbunica ierbii ăsteia, zău că mă ia vertijul. Sunt, da, penibil de căzut în doaga admirației.
11 octombrie. Iar colocviu, aproape toată ziua.De data asta, la Trinity College, în Jonathan Swift Theatre.

Îmi citesc și eu lucrarea, despre Berryman & Ivănescu. De fapt, mai mult despre Ivănescu – fiindcă bănuiam c-o să-i intereseze mai mult; și așa e, Coleman e practic entuziasmat, îmi cere să-i dau cât mai multe date despre poetul ăsta român. Iar apoi îmi spune că trebuie neapărat să-i scoatem lui Mircea Ivănescu o antologie la Bloodaxe. Mă entuziasmez și eu, rămâne să vorbim mai multe în două săptămâni, la Minnesota. (Va fi acolo o a doua parte a centenarului, între 23 și 28 octombrie, parcă.)

Burroughs, spune cineva la discuții (cred că tot Coleman, de fapt), ar scrie undeva că limba e bolnavă de un „word virus”, împotriva căreia o vaccinează poezia. Ion Mureșan, cred, cam tot despre asta vorbește atunci când spune că poeții-s anticorpi, generați în număr mare atunci când ceva e bolnav în corpul social. De asta, zice Muri, sunt atât de mulți poeți buni în vremuri demente.

Merg să văd The Book of Kells, apoi fac poze prin campus. La un moment dat, trece pe lâmgă mine un student pe bicicletă, cântând cât îl ține gura: „Puis, il me prend dans ses braaaaas…”

Plimbare lungă prin Dublin, până după căderea nopții. La un moment dat m-am rătăcit pe undeva prin partea sudică – nu cunoști cu adevărat un oraș până nu te rătăcești prin el, parcă așa se spune. Încep, care va să zică, să cunosc Dublinul – care-i abia de două ori mai mare decât Sibiul, și mi se pare un oraș excelent pentru un scriitor: suficient de mare cât să aibă toată infrastructura culturală pe care trebuie s-o vampirizezi pentru propriul scris, dar și suficient de mic cât să-ți poată da toată liniștea & singurătatea de care ai atâta nevoie. Exact ca Sibiul, de altfel.

La întoarcere, observ că toți cerșetorii din Dublin au exact același sac de dormit albastru electric. Fie au sindicat, fie sunt o rețea ca a orbilor lui Sábato.

12 octombrie. Acum 1 minut, la micul dejun.

Irlandeza care servește, o doamnă cu care am avut conversații sapiențiale în ultimele trei zile:

– Where are you from?

– Romania, îi zic brav.

– Oh, I was sure you were from Barcelona. You like exactly like a famous Spanish actor.

O, țară a lui Jim, Oscar, Sam! Știam eu că irlandezii au cele mai precise gusturi estetice!

13 octombrie. Plec la 3 și jumătate dimineața de la hotel, ca să iau blue aircoach-ul spre aeroport. La câteva zeci de metri de hotel, vizavi de Stephenʹs Green, un cerșetor doarme acoperit cu sacul de dormit albastru electric. La capul lui, vântul nocturn frunzărește o ediție monumentală din Shakespeare.