Astă -vară, rămăsese stabilit. Cum vine toamna, să pun mâna pe telefon și să stabilim un interviu. Mă gândisem că se potrivea numai bine cu lansarea revistei, de care pomenisem încă de atunci. Și într-o zi l-am sunat pe Dan Perjovschi. Numai că nu nimerisem momentul potrivit.
Tocmai se pregătea să plece în alta țară pentru urmatoarea săptămână, dar din 20 septembrie, cu siguranță îl găsesc la Sibiu, mi-a spus. Zis si făcut! Sunat, stabilit, întâlnire în fața “Zidului lui Perjovschi”. De la depărtare ai fi zis ca e un turist străin: barbă, șapcă, o vestă cu multe buzunare și un rucsac mare în spate. “Te grăbești tare?”, mă întreabă. Eu zic nu. Atunci mă duc repede să aduc scara, să mai pun două-trei desene pe zid. (râde). Îl updatăm dacă tot se apropie alegerile. Și ăsta e pentru Turcescu. Așa, acum suntem la zi.”
Și astă-vară, și acum, parcă era același carnețel unde erau notate desenele. O doamnă elegantă statea la câțiva pași de mine. Eu făceam forografii și primisem sarcină să am grijă de rucsac. Până la urma s-a dus să-l întrebe ce face acolo. Nu era româncă, dar a zis ca e foarte interesată de subiect. În stația de autobuz, care e la doi pași de zid, oamenii priveau curioși. Eu mă simțeam ca parte din echipă.
Misiune îndeplinită. În drum spre centru, vedem panourile de la “Zilele arhitecturii”. Nu știam de ce studiază așa atent toate imaginile, îmi ziceam în gând: “Păi normal. Au legatură toate, doar vorbim de artă vizuală”. Apoi aud “Uite ca am găsit-o. Asta e casa noastră de la Sibiu. Așa arată. Bine, ea e mai mică, fotograful a facut-o să pară asa spațioasă”. Apoi, am început povestea despre Sibiul cultural, despre zidul de la teatru, despre artă și artiști.
Reporter: De câte ori veniți la Sibiu, adăugați câte un desen pe zid?
Dan Perjovschi: Din când în când vin și mai adaug articole. Cred că ultimele le-am făcutîn vară, când era Campionatul de fotbal. Ideea zidului din acest an este să vin și acopăr desenele care au trecut și pun altele noi peste, noile istorii. Ce vede lumea în Sibiu e o parte a zidului, cealaltă parte circulă în lume cu spectacolul Gianinei Cărbunariu- Solitaritate. Am fost împreuna la Avignon, am facut și acolo un fel de zid mobil și vom fi prezenți și la Teatrul Național din Bruxelles. Acolo voi lucra un pic diferit, voi lucra pe presă, voi face un zid din ziare. Și mai urmează și alte călătorii cu această jumătate a zidului. Nu știu dacă se știe prea mult în România despre spectacolul Gianinei Cărbunariu, dar are mare, mare success în afară.
Rep.: Ce nu vă place în această lume a artei, în care sunteți destul de cunoscut?
D.P.: În lumea asta în care mă învârt, nu-mi place că e un colaps pe piață. Și asta se răsfrânge și aici. Ce știe poporul român despre Cumințenia pământului a lui Brâncuși?! Că este evaluată la 20 de milioane de euro, punct. Atâta tot. Deci se vorbește numai despre bani. Asta se întâmplă în general, ceea ce în opinia mea, e insuportabil.
Cum făceam noi artă înainte, cand nu erau toți sponsorii aștia?
Și mai e un fenomen. Cum făceam noi artă înainte, cand nu erau toți sponsorii aștia? Dacă stai să te uiți pe un afiș, jumătate e plin cu sponsori. Până acum 15 ani cand nu erau ei, cum puteam face?! Ce s-a întamplat de am ramas fără bani? Trebuie să spun un lucru care o să enerveze o gramadă din lumea asta moralo-liberală. Societatea comunistă a folosit cultura. De exemplu, la Sibiu, cultura e pusă în piețele centrale, ei bine, asta nu se întâmplă în celelalte orașe. Cultura o găsești la margine. În centru e numai dacă face placere. Chiar și atunci nu e înăuntru ci pe cladiri, iar dacă lumea aplaudă e si mai bine.
Scenele de artă se transformă în piețe de artă
Asta e iarăși o problemă în general în lume, cu transformarea scenelor de artă în piețe de arta, iar în România e aproape tulburator acest kitsch, amestecul banilor cu producția. Dacă te uiți cu atenție la tipul de finanțări, s-au restrâns cele de la stat și a crescut ponderea celor private. Clasa politică și baieții cu bani ar trebui să înțeleagă un lucru: viața din jur va fi mai bună dacă eu ca și creator sunt liber. E simplu. Eu nu mă pot plânge în momentul de față pentru că mai mult de trei sferturi din activitatea mea se întâmplă în Occident pe scene gata constituite, care nu au probleme. Dar mă deranjează că în România, o grămadă de talente și oameni extraordinari nu au un context în care să se poată dezvolta. Statul și politicile culturale ale statului trebuie să creeeze aceste condiții. Artistul e expert în conținut. Uite, în Sibiu s-au mai deșteptat, folosesc o hală pentru spectacole de teatru, în Cluj folosesc o fabrică de pensule. De-asta e nevoie. Dacă noi nu avem bani, haideți să folosim atunci resursele umane pe care le avem. Nu ai oameni neaparat mai talentați ca în altă parte , dar sunt mult mai la îndemână. Acum marele efort național este să găzduiască patru meciuri de fotbal, nu patru mari expozitii. Mă bucur pentru pasiunile unora dar mai sunt și altele, mă scuzați!
Rep.: Chiar dacă puteți locui în oricare alt oraș din lume, în Sibiu vă întoarceți de câte ori puteți. De ce?
D.P.: Îmi place la Sibiu că e un oraș totuși activ. Îmi pare rău de exemplu, că nu am putut să ajung la Festivalul Internațional de poezie, unde au venit nume de rezonanță din întreaga lume. Vă dați seama, au trecut pe aici. Oamenii din Sibiu trebuie să știe că au un mare avantaj. Au șansa să se întâlnească cu creatorii vii aici, nu în manuale. Deci asta e fenomenal la Sibiu, că tot timpul se întâmplă ceva. În alte orașe nu se mai întâmplă nimic, nici măcar spargeri la bancă. Însă, eu și soția mea nu ne-am relocat la Sibiu pentru cultură, pentru că avem posibilitatea să o accesăm la nivel mare în străinătate. Ne-am relocat pentru mersul pe bicicletă, pentru Dumbrava Sibiului, pentru Ocna Sibiului, pentru Păltiniș, pentru viața asta umană de aici, în care tu ca om poți să controlezi mental orașul, pentru că poți să-l bați la pas. Iar oamenii de aici să nu aibă așteptări ca toată lumea să fi auzit de Sibiu, oras frumos, fostă capitală culturală. Nu. Pentru că așa cum pe noi nu ne interesează ce oraș a fost anul trecut, sau acum doi ani, capitală culturală, tot așa se întîmplă peste tot. De Sibiu o să vorbească doar acei oameni care au trecut pe aici și care au fost impresionați de ceva. Trebuie știut că un oraș se face cunoscut prin oameni, nu prin reclame. An de an, Sibiul reușește să-și multiplice cunoștințele și asta îl face vizibil.
Rep.: Aveți și un gând pentru revista Capital Cultural?
D.P.: Da. Fiți deștepți! Urmăriți cultura în profunzimea ei, nu în suprafață. Cultura e ceva viu, e ceva care se face, care poate greși, care nu iese bine. Lumea judecă ce vede în funcție de ce a mai văzut. Și orice nouă carte pe care o citești, orice nouă expoziție sau piesă de teatru pe care o vezi, îți complică contextul în care următorul eveniment cultural va veni. Nu-ți lămurește neapărat, numai ți-l face mai complex. Deci toată recepția pe care o ai în momentul de față se poate schimba într-un an. Depinde la ce fel de evenimente ești expus.
Dan Perjovschi s-a născut în 1961, la Sibiu. Locuiește și lucrează în București și Sibiu. Este artist vizual. Lucrările sale de artă reprezintă o combinație între desene animate, artă brută și graffiti și se află temporar pe pereții muzeelor sau altor spații contemporane din lume.
