Dear Pyongyang sau Phenianul meu iubit a deschis anul acesta Festivalul Internațional de Film Documentar de la Sibiu. Un film de familie, un film al regizoarei Yonghi Yang, care încearcă să înțeleagă loialitatea politică a tatălui ei față de comunismul nord-coreean.

de Ema Stere

Rep.: Care a fost sentimentul când ați revăzut filmul împreună cu publicul de la Astra Film? L-ați văzut diferit?

Yonghi Yang: Da, foarte diferit. De obicei nu mă uit la filmele mele, pentru că nu vreau să am regrete și să îmi dau seama că vreau să modific și nu mai pot face nimic, în privința asta. Însă acest film e dureros pentru mine. Îi văd pe frații mei, pe tatăl meu, asta e de natură să-mi aducă amintiri amare. Dar de data aceasta, la Sibiu, mi-am încălcat consemnul și am stat împreună cu publicul la vizionare, și m-a bucurat faptul ca oamenii au fost destul de pregătiți pentru un astfel de film.

Rep.: Simțiți că ați făcut un lucru bun cu acest documentar? Lumea occidentală înțelege mai bine situația din Coreea de Nord?
Yonghi Yang: Cred că filmul este o bună oportunitate să ne gândim și să reflectăm la ceea ce se întâmplă, ceea ce facem, ceea ce gândim. Întotdeauna se ajunge la comparația aceasta a fimului cu alte povești adevărate. Apare întrebarea de se s-au întâmplat asemenea lucruri și de ce continuă să se întâmple. Eu cred că răspunsurile trebuie căutate în trecut. Cu acest film și cu încă două care au ca subiect tot familia, am mers la multe festivaluri. Dupa proiecție, oamenii vor să vorbească despre familia mea, dar și despre experiențele lor. Asta s-a întâmplat peste tot în lume.

Rep.: A fost greu de realizat?
Yonghi Yang: A fost greu să filmez în Coreea de Nord. Totul trebuia făcut cu mare grijă. A fost primul meu film documentar, totul a fost realizat cu o cameră de amator. Mi-am filmat părinții în Japonia și frații cu familiile lor în Coreea de Nord. Știam care sunt riscurile pentru frații mei. Când mergeam în Coreea de Nord și filmam, știam că tot timpul sunt urmărită de oameni care trebuiau să raporteze mai departe . Când ei mă întrebau de ce filmez atât de mult, de ce am atât de multe casete, mereu pretindeam că sunt un simplu vizitator și fac un jurnal video cu familia mea. Într-o zi, i-am spus fratelui meu mijlociu despre ideea filmului, mă așteptam să-mi spună să mă opresc că e foarte periculos pentru ei. Însă, spre surprinderea mea, m-a încurajat și mi-a zis să duc la bun sfârșit filmul. După ce am realizat Dear Pyongyang am primit o scrisoare de la asociațiile pro Coreea de Nord, care îmi cereau să nu mai fac filme despre asemenea situații și să-mi cer scuze public pentru filmul meu. Aternativa era să nu mai pot merge vreodată în Coreea de Nord. Am mai făcut încă un film cu nepoata mea din Coreea. Rezultatul a fost că din 2005 nu mi-am mai văzut frații. Comunic cu ei prin mesajse secrete, am toată suținerea lor și mă sprijină în continuare în cariera mea de documentarist.

yonghi yang la Astra film
Rep.: Ce părere aveți de Astra Film Festival, din punct de vedere al selecției filmelor?

Yonghi Yang.: Am foarte impresionată de întregul program pentru că există multe tipuri de documentar, nu se restrânge la România sau Europa ci acoperă multe țări. Să participi la un festival de film documentar , e cea mai bună cale de a te racorda la ce se întâmplă în lume. Am mers la multe astfel de festivaluri din întreaga lume, dar Sibiul este cel mai grozav loc să vizionezi documentare. Și asta datorită arhitecturii orașului, cafenelelor de aici, toate locurile de vizitat, îmi place mult ambianța de aici. M-aș muta din Tokio pentru locurile ce pot fi văzute aici. Acolo, apartamentul meu e înconjurat de clădiri cenușii care nu mă lasă să văd cerul.

Rep.: Devine documentarul un film de autor? Credeți acest lucru?
Yonghi Yang.: De obicei, eu nu separ filmele documentare de cele de ficțiune. Eu plănuiesc să fac un alt film de ficțiune, de exemplu. Dar există atât de multe documentare care nu arată a documentare și invers, încât nu aș vedea aici o diferență. Însă, un lucru este cert din punctul meu de vedere. Eu cred că filmele documentare au acel ceva. Și asta datorită oamenilor pe care îi vedem pe ecran. Ei nu sunt actori, acolo vedem oameni adevărați cu problemele lor adevărate. Însă, la filmele de ficțiune după ce au iesit din cadru, dupa ce au terminat de filmat, oamenii își reiau viața lor, diferită față de ce-am văzut pe ecran.