Ioan Holender este cel mai bun exemplu despre felul în care meandrele destinului te pot purta  spre zări nebănuite. S-a născut la Timișoara, în 1935, într-o famile de origine evreiască, deținătoare a unei fabrici de marmeladă. Odată cu naționalizarea acesteia, familia sa și-a pierdut întreaga avere, tatăl fiind nevoit să lucreze ca muncitor necalificat, fapt care i-a permis, în sfârșit, tânărului Ioan intrarea la Politehnica din Timișoara, nu ca fiu de exploatator burghez, ci ca mlădiță a clasei muncitoare. Cu toate acestea, discursul său din timpul revoltei anti-comuniste a studențior din Timișoara (1956), i-a atras exmatricularea. În anul 1959 a părăsit România și împreună cu familia s-a stabilit la Viena, urmând Conservatorul de Muzică. După absolvire, a activat ca bariton la teatrele de operă din Viena, Klagenfurt și Sankt Pölten. Din 1966 s-a angajat ca impresar artistic şi manager muzical la Agenţia de teatru „Starka“, pe care a făcut-o celebră și a preluat-o apoi, sub numele de Agenţia de Impresariat Artistic Holender. În 1988 a devenit secretarul general al Operei din Viena și al Volksoper (Opera pentru popor), pentru ca în 1992, să fie numit manager general al celor două instituții, pe care le-a condus vreme de 19 ani, impunându-se ca cel mai longeviv director. Nu a uitat niciodată de unde a plecat și dragostea pentru România l-a determinat să accepte directoratul artistic al Festivalului Internaţional „George Enescu“ de la Bucureşti, în perioada 2007-2015. În prezent este una dintre personalitățile de marcă ale culturii mondiale, consilier artistic al Metropolitan Opera New York şi al Spring Festival Tokyo. În anul 2018, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu a primit o stea pe Aleea Celebrităților.

@Adi Bulboacă

V-ați petrecut copilăria și adolescența la Timișoara, un oraș multicultural. Care este cea mai frumoasă amintire care vă leagă de locul nașterii dumneavoastră?

Mi-am petrecut primul sfert de secol la Timișoara. Pe măsură ce înaintezi în vârstă, rădăcinile devin din ce în ce mai adânci și mai puternice. Eu mă simt legat de Timișoara și astăzi, merg des, sunt informat despre tot ce se întâmplă în special pe linie de cultură, sunt membru de onoare al Operei Naționale din Timișoara. Rude nu mai am acolo, prieteni din ce în ce mai puțini, dar sufletește mă simt aproape și când plec de la Viena la Timișoara îi spun soției mele: „Mă duc acasă.ˮ De acolo am venit și sunt conștient de asta și de ce am învățat și de ce am trăit acolo, și facultatea, și exmatricularea, nu-mi mai povestesc viața, că am scris-o în două cărți. În 2021 va deveni Timișoara Capitală Culturală Europeană. E măgulitor, e un semn de recunoaștere a valorii orașului.

Ce a însemnat contactul cu lumea capitalistă, în momentul în care ați pășit în Occident? Cu ce sentiment ați luat viața în piept?

Ioan Holender: Eu n-am plecat de voie, am plecat de nevoie. N-am fost bucuros că trebuie să plec. Dimpotrivă, am fost foarte trist și foarte decepționat. Mi-am pierdut limba, mi-am pierdut prietenii, tot ce am știut. Am sosit la Viena, (dar putea să fie și altundeva) a fost greu, n-a fost frumos deloc. Tot ce am văzut nu m-a impresionat, dar în decursul timpului lucrurile s-au dezvoltat cum s-au dezvoltat și a ieșit ce a ieșit.

Și a ieșit foarte bine și frumos… Într-o conferință pe care ați ținut-o în anul 2017 în cadrul  Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu spuneați că un artist trebuie să fie preocupat mai mult de ce transmite publicului decât de câștigul material, pentru că altfel se transformă în meșteșugar. D-voastră ați condus timp de 19 ani Opera din  Viena. Sunteți deci atât artist, cât și manager cultural. Cum ați reușit să îmbinați cele două laturi ale carierei și care au fost principiile care v-au călăuzit?

Ioan Holender: Întotdeauna, indiferent de meseria pe care o faci, fie că ești tâmplar, fierar, scriitor sau traducător, trebuie să cauți calitatea. Câștigul material vine dacă lucrezi bine în orice domeniu. Asta am spus-o pentru a contrabalansa o ideologie foarte prezentă în România de astăzi. Toată lumea vrea să facă bani nelucrând sau lucrând puțin. Cum se poate lucra cât mai puțin și câștiga cât mai mult? Cam asta e tema generală și cu ea nu ajungi departe, sau ajungi pentru o scurtă perioadă de timp. Eu în tot ce am făcut în arta muzicală și nu numai, am căutat calitatea și să rămân credincios mie însumi, să nu mă țin nici de mode, nici de alte împrejurări.

Cum vedeți mobilitatea tinerilor artiști de astăzi? Este preferabil să fie angajați ai unei instituții sau să fie deschiși la diverse proiecte care li se oferă?

Ioan Holender: Și una și alta sunt importante, dar consider că este incomparabil mai bine să fie angajați la o instituție. Un contract fix este mai bun decât să stai așa, la liber, și să aștepți, sau să faci proiecte speciale, când le ai, sau nimic, când nu le ai. Sigur, există instituții sau teatre mai mici sau mai mari, unde pot fi mai mult sau mai puțin bine plătiți, depinde de orașele în care se află. E normal să începi undeva și să ajungi cât mai departe. Pe de altă parte, eu am întrebat-o pe Ofelia Popii, de ce rămâne la Sibiu. O actriță de talia ei ar trebui să fie la București, în capitală. Mi-a spus că se simte bine aici, în cadrul acestui teatru, în care e clar că e o atmosferă specială.

Se creează și o legătură aparte cu comunitatea din care artiștii fac parte…

Ioan Holender: Da, absolut, trebuie să fie cunoscuți mai ales în urbea în care trăiesc…

Cât de mult s-a schimbat regia de operă față de momentul în care v-ați început cariera la Viena? Există diferențe notabile?

Ioan Holender: Da, există. Atotputernicia regizorului a devenit covârșitoare atât în teatrul cântat, cât și în teatrul vorbit. Există această „Sfântă Trinitate”: solistul, dirijorul (direcția muzicală) și regizorul. Dintre toți cel mai important este cu siguranță interpretul și nicidecum regizorul, dar lucrurile s-au schimbat. În teatrul muzical diversitatea titlurilor nu a crescut. Opere noi cunoscute și frecventate nu sunt. În epoca noastră nu se scrie și operele muzicale au și probleme în ceea ce privește publicul. În comunism nu erau aceste probleme, pentru că nu existau atâtea posibilități de divertisment. Lumea a citit mai mult și s-a dus la teatru. Televiziune practic n-a existat, călătorii n-au existat. Acum sunt multe și de toate. Răbdarea oamenilor a scăzut, iar viața în viteză și nevoia de consum rapid au făcut ca spectacolele să fie mai scurte. A te duce la teatru nu mai e ceva deosebit iar pe internet poți să vezi și să consumi totul, la orice oră. Ca să revin la întrebare, regia s-a schimbat profund. Astăzi, regia unui spectacol de succes se transplantează și altundeva, cu aceleași decoruri, dar cu alți artiști, ceea ce este o absurditate în fond.

Cum vedeți lumea artistică românească în acest moment și ce credeți că înseamnă Festivalul Internațional “George Enescu” în peisajul autohton?

Ioan Holender: În completarea discuției noastre, recomand ca lectură articoul „Tranziţia decadentă a teatrelor muzicale din România”, pe care tocmai l-am scris în revista Dilema Veche. În ceea ce privește teatrele lirice și orchestrele simfonice, problema este mai gravă decât a teatrelor dramatice. În România comunistă a existat un număr foarte mare de teatre muzicale, bineînțeles și în scop propagandistic, în limita posibilului, dar s-au făcut și multe lucruri bune și au fost bani suficienți pentru asta. Acum a rămas același număr de teatre muzicale și de orchestre simfonice, care fac spectacole foarte puține. Pe vremuri întrebai „Ce se cântă în seara asta?” Astăzi întrebi „Este spectacol în seara asta?ˮ Teatrele se închiriază în diverse scopuri, până la zile de naștere și nunți sau mai ce știu eu… Bugetele sunt prea mari pentru a muri, prea mici pentru a trăi. Opera din Craiova, spre exemplu, face o premieră pe stagiune. Și întreb “Și de câte ori faceți  spectacol?” „Păi mai mult de un spectacol nu putem face.” La Opera Națională din București este o tragedie… Situația teatrelor muzicale în România este catastrofală. În ceea ce privește teatrul vorbit, la Național s-a mai făcut ceva, deoarece Caramitru conduce acest teatru încă, Sibiul este și el un centru important. Mai sunt și altele… Unele săli sunt corespunzătoare, altele mai puțin… În dramaturgia teatrală se resimte  de asemenea lipsa pieselor noi și atunci se fac niște adaptări: filme și romane se adaptează la teatru, ceea ce nu funcționează. Invers, da, poți să faci filme după lucrări de Shakespeare. Biletele tot ieftine sunt, ceea ce este bine. Noi am preluat în România sistemul capitalist. Toate relele le-am preluat cu sârguință și exactitate, cele bune mai puțin: un ministru al culturii în România nu înțelege că un teatru este o investiție, ca o școală, ca un spital și rolul lui nu este de a face bani, pentru că întotdeauna costă mai mult decât aduce, dar este un element spiritual.

Dar ce soluții credeți că ar fi pentru revigorarea teatrelor și mai ales a celor lirice?

Ioan Holender: Clasa politică, în special cea actuală, nu este interesată de teatru, artă, scris, citit, cultură. M-ai întrebat despre Festivalul Enescu, pe care doisprezece ani l-am păstorit, șase ediții, cu un buget absolut respectabil. Întotdeauna speram că va avea activități și în țară, dar nu a avut.

Vă doreați ca pe parcursul întregului an să existe evenimente?

Ioan Holender: Sigur că da. Nu se poate să ai așa un vârf în septembrie, din doi în doi ani și în rest să fie o prăpastie totală. L-am gândit întotdeauna ca un festival național și nu unul local, al Bucureștiului, dar orașele Cluj, Sibiu, Timișoara, Iași nu au fost interesate să aibă interpreți de acolo. Aș fi vrut ca filarmonici importante din occident să vină și în țară, dar nu s-a putut din cauza frânelor și a lipsei de susținere. De asemenea, aș fi vrut ca festivalul să nu se mărginească numai la muzică, ci ar fi fost frumos să devină și un festival de teatru, multe piese care au ajuns lucrări muzicale să se facă în paralel. O altă problemă e că nu avem săli corespunzătoare. La Sala Palatului trebuie să faci un program special, adaptat sălii. Oricum, nesiguranța bugetului acordat m-a făcut să părăsesc festivalul (dar după atâția ani e și bine), în speranța că va continua să se facă într-un mod corespunzător de către un artist. Acum îl produce Artexim-ul, o soluție românească. Dacă este cea ideală, nu știu… Dar ca să încheiem într-o notă optimistă, calitatea este totuși posibilă în România, ne-o arată cinematografia românească, foarte apreciată în străinătate. Asta dovedește că speranța moare ultima, dar să nu uităm că uneori moare și aia. (râde)

*articol publicat în Capital Cultural nr. 16, ediție tipărită