Am călătorit șase luni din Costa Brava până în Andaluzia: am campat lângă plajă, am mâncat pește, fructe și legume proaspete, am cunoscut spanioli și români stabiliți în Spania și ne-am întors în țară încărcați cu poveștile lor.
Stratul de zăpadă continuă să crească și Cosmin se teme că n-o să putem ieși din curtea prietenului nostru din Negrești-Oaș. E șase dimineața, 2 ianuarie, și Cosmin dă la lopată. Pornim după ce termină de curățat aleea și conducem încet până la Vama Petea, pe drumurile acoperite de un strat gros de zăpadă.
Am venit la prietenul nostru, Remus Țiplea, ca să ne facem provizii de palincă. O să ne petrecem următoarele luni în Spania, unde documentăm un proiect amplu despre românii din diaspora, și ne-am gândit că cei șase litri de palincă ne vor ajuta să ne apropiem mai ușor de oameni.
Ne bucurăm când ajungem pe autostrada din Ungaria și ne simțim în sfârșit în siguranță după ce am am mers ca melcii pe drumurile înzăpezite din România – și după ce am agățat un cablu de înaltă tensiune care se lăsase sub greutatea zăpezii. Am ajuns în Spania în două zile, după ce am dormit o noapte în Slovenia și câteva ore în Franța (în autorulotă, bineînțeles), iar Cosmin a promis că n-o să mai conducem niciodată ore în șir fără să mâncăm, să dormim și să plimbăm cățelul.
Am uitat cât suntem obosiți în prima dimineață în care ne-am trezit în Spania și ne-am plimbat pe plaja din Roses, un important oraș-port din Catalonia, provincia Girona. Ne-am făcut cumpărăturile într-o mică piață de pe malul mării și am mâncat cu poftă la prânz mandarine și avocado. Tina, schnauzer-ul nostru pitic, care are cinci ani, s-a bucurat că, în sfârșit, poate să alerge după două zile de mers continuu cu mașina.
Ne facem cumpărăturile la Mercadona, un supermarket cu produse locale din Spania, de unde ne luăm măsline, ulei de măsline, mai multe feluri de brânză, vin și, în fiecare zi, suc proaspăt de portocale.
În Roses dormim pe o stradă liniștită, cu sens unic, aproape de plajă, unde eu alerg dimineața. Nu ne deranjează nimeni iarna, în extrasezon, când camperele sunt tolerate în stațiuni – vara, poliția poate să te trimită în camping. Spania e plină de autorulote din Franța, Germania, Elveția, Marea Britanie, Olanda; sute de cupluri care vin să-și petreacă iarna la căldură, pe plajele cu palmieri.
În Barcelona nu vrem să campăm – e aglomerat și gălăgios, iar pe Park4night, aplicația pe care o urmărim atunci când căutăm locuri de dormit, mai mulți camperiști au scris că li s-au spart mașinile și au fost furați. Așa că ne hotărâm să mergem în camping, chiar dacă ne costă destul de mult cele două săptămâni pe care le petrecem acolo.
Campingul e în El Masnou, la 17 kilometri distanță de Barcelona, și costă 16 euro pe noapte (preț de extrasezon). Prețul nu include curentul electric, care costă 5 euro pe zi – noi avem generator și panouri solare, așa că nu avem nevoie de curent nici când lucrăm la calculatoare. Din El Masnou până în Passeig de Gràcia în Barcelona facem jumătate de oră cu trenul și ne petrecem întreaga zi în oraș.
Nu prea avem timp să fim turiști – suntem în Spania ca să lucrăm la proiectul nostru, Plecat, despre românii care trăiesc în străinătate, și avem toată ziua interviuri și întâlniri. Printre picături, reușim să vedem Sagrada Família, Casa Batlló și Casa Milá, dar plecăm fără să vedem Parcul Güell. Mâncăm doar sandvișuri, mere și ciocolată pe care ni le-am pregătit cu o seară înainte și le-am luat la pachet, pentru că altfel Barcelona e foarte scumpă.
Mergem în cautarea comunităților de români și dormim câteva nopți în Calaf, un sat de munte din provincia Barcelona, în fața restaurantului cu specific catalan deschis de o familie de români – Parador de Calaf. Mâncăm o paella memorabilă, supă de pește și fructe de mare, tocăniță de iepure și cremă de zahăr ars (specific catalană). Nu îndrăznim să gustăm tocănița de burtă și gușa prăjită de porc, dar Cosmin își începe ziua cu un carajillo, un espresso amestecat cu whisky, coniac sau anís, lichior de anason.
Stăm câteva zile pe plaja Pineda, lângă orașul Vila-seca, în provincia Tarragona, apoi mergem în Deltebre, unde rămânem trei săptămâni într-o parcare de pe malul fluviului Ebru, unde e plin de autorulote.
Dormim rar în campinguri: în cele șase luni pe care le-am petrecut în Spania am stat două săptămâni în campingul de lângă Barcelona și două nopți într-un camping lângă Valencia, unde am plătit 15 euro pe noapte (curentul electric inclus) ca să putem lucra liniștiți la un articol. În rest, facem free camping și căutăm pe Google Maps sau pe Park4night locuri unde putem parca gratis.
În Spania, există multe locuri special amenajate de primării – camping service areas –, unde ai apă, hazna pentru golit toaleta și, uneori, curent electric. De obicei, nu poți rămâne mai mult de 48 de ore, dar poți să dormi o noapte în altă parte și să te întorci. Pentru noi, a fost ușor să călătorim cu autorulota prin Spania după experiențele din România, unde e greu să găsești apă sau hazna. În plus, în Spania e plin de spălătorii cu autoservire unde poți să-ți speli și să-ți usuci ușor hainele – costă în jur de 7 euro o încărcătură de 12-16 kilograme (spălat) și 1 euro minutul de uscat (ai nevoie de vreo trei-patru minute ca să usuci complet hainele).
Cel mai mult am stat în Castellón de la Plana, în Comunitatea Autonomă Valencia, unde trăiesc mulți români – în provincia Castellón trăiesc peste 38.000 de români. Am dormit lângă plajă, într-un loc special amenajat de Primărie pentru autorulote și într-o parcare care se află la jumătate de kilometru de locul acesta. Nu aveam voie să rămânem mai mult de 48 de ore, așa că ne mutam dintr-o parte în alta.
În Castellón am petrecut 46 de zile și am făcut zeci de interviuri cu români stabiliți acolo, care sunt muncitori, doctori, funcționari publici, menajere, chelneri, bucătari, IT-iști, elevi, studenți, psihologi și consilieri la Primărie.
Orașul are 30 de kilometri de piste de biciclete și tot atâția kilometri de alee pietonală, așa că în fiecare seară alergam sau ne plimbam pe malul mării. Am gătit pește proaspăt, paste cu broccoli, mămăligă și multe tocănițe și ciorbe de fasole, așa că jumătate de an am avut o dietă mediteraneană.
Când a venit căldura, ne-am grăbit să ne terminăm munca de documentare și să ne întoarcem în România. Luna iunie în Granada e sufocantă și plină de praf, iar nouă ni s-a făcut dor de vegetația din România după câteva săptămâni în care am văzut numai peisaje uscate de soarele puternic din Andaluzia.
de Elena Stancu și Cosmin Bumbuț
*articol apărut în Capital Cultural nr. 18
