„Manuc se scufundă până la ochi, lăsând Dunărea să-l cureţe de sângele străin, de frică şi de amintiri. Lacrimile care-i umplură ochii atinseră faţa apei şi porniră împreună cu ea la vale, către răsărit.
– Nu plânge, Mustafa, îi spuse copilului de lângă el, pe care-l simţi scuturat de spasme. O să ne întoarcem.
Apoi tăcu, lăsând vorba neisprăvită, pentru că ştia că nu întoarcerea lor era necazul, ci lucrurile pe care le vor afla la întoarcere, iar acelora nu le aflase o dezlegare. Îşi petrecu braţul împrejurul umerilor lui Mustafa şi ieşiră pe buza malului, la adăpostul trestiilor. Se aşezară în pământul jilav, cu genunchii strânşi la gură şi cu braţele colac în jurul lor. Era frig. Prea frig pentru un miez de vară. Nicio adiere nu făcea trestiile să sune. Doar clipocitul slab al apei se auzea din când în când, rar.
Şi dintr-odată, în faţa lor zarea se albi peste Dunăre şi un soare cât gămălia de mic scăpă deasupra orizontului. Se făcea ziuă în lumea lor ce se zbătuse să treacă noaptea.”
fragment din cartea „Hanul lui Manuc”
autor: Simona Antonescu
Editura: Polirom, 2017
Al treilea roman al Simonei Antonescu ne poartă cu două veacuri în urmă, în Principatele Române. De data aceasta, remitizarea istoriei nu doar însufleţeşte destine individuale, ci dă viaţă şi tensiune unor evenimente cruciale de mult arhivate. Această călătorie de şase ani în perioada războiului ruso-turc, terminat cu pierderea Basarabiei, este o autentică evadare în trecut.
Pe moşiile Ţării Româneşti, grînarul marilor imperii, sau în bătălii pe mare şi pe uscat, pe uliţele tîrgului Bucureştilor, traversate de picioare desculţe şi taine de palat, sau la Constantinopole, în serai şi catacombe, printre intrigi şi capete tăiate, istoria îşi urmează cursul.
Dacă nu revezi trecutul, nu vezi prezentul şi nu prevezi viitorul
Hanul lui Manuc, la fel ca primele romane ale Simonei Antonescu – Fotograful Curţii Regale (romanul de debut) şi Darul lui Serafim, se situează sub aceeaşi inscripţie heraldică: Dacă nu revezi trecutul, nu vezi prezentul şi nu prevezi viitorul.
„Îţi voi arăta lucrurile, aşa cum au fost ele. Îi voi chema pe toţi în jurul tău. Vei simţi mirosul prafului de puşcă şi vei auzi chiotele sărbătorii de Armindeni. Vei îngheţa de frig pe cîmpurile de luptă şi te vei topi de arşiţă la vremea secerişului, pe moşiile boierilor Sămărghiteni. Te voi trimite călare pînă dincolo de serhatul Giurgiului, cu solie de taină de la Manuc. Vei gusta de-a valma plăcinte olteneşti şi sugiucuri turceşti, vei respira praful drumului ridicat de caravanele cu grîu şi-ţi vei scăpa viaţa în pivniţa culei bătrîneşti ori în apele Dunării. Vei aşeza piatra de temelie a Hanului lui Manuc alături de meşterii braşoveni şi vei apăra apoi şantierul cu preţul vieţii, în noaptea plină de spaime şi speranţe a intrării Armatei Dunărene în Bucureşti.
În jurul tău vor dansa cadîne cu văluri de mătase şi fete din bărăganurile Ţării Româneşti, în vreme ce din depărtare va răsuna clocot de luptă.
Vei iubi.
Vei duşmăni.
Vei păcătui şi te vei ierta.
Vei ieşi din toate acestea obosit, tulburat, schimbat.
Vino cu mine!” (Simona Antonescu)
