de Anca Mureșan

Nu-s multe actrițe care se pot lăuda cu două statuete Oscar pentru rol principal. Tot destul de puține sînt și cele care au cîștigat ceea ce se cheamă ”Triple Crown of Acting”, adică premiile Oscar, Emmy și Tony, recompense ce se acordă pentru interpretări în film, televiziune, respectiv teatru. Ea le-a cîștigat pe toate trei.

Frances McDormand photographed by © Annie Leibovitz, January 2021

Acolo unde alții se străduiesc o întreagă scenă sau un monolog, ei îi sînt de ajuns o replică sau o privire. Uneori chiar un singur gest. Nu are nevoie să recurgă la artificii ca să fie convingătoare. Pur și simplu are o forță care te electrizează. S-a spus despre ea că joacă precum un bărbat. Incendiază secții de poliție și îl înșfacă de încheietură pe un dentist forțîndu-l să-și perforeze unghia cu capătul ascuțit al frezei stomatologice. În fața pericolului iminent nici măcar nu clipește de frică, însă este copleșită de emoție cînd vorbește cu o căprioară. Te uiți la ea cît de bine interpretează și te întrebi de unde i se trage magnetismul. I s-a reproșat adesea că nu arată așa cum trebuie pentru a atrage privirile pe ecran. “I wasn’t pretty, I wasn’t cute, I wasn’t beautiful, I didn’t have the body”, mărturisește actrița într-un interviu pentru revista Vogue, în ianuarie 2021. Cu toate acestea, aparițiile ei pe ecran nu prea au cum să fie ignorate. Poate că nu are „corp” de actriță, dar are talent cu duiumul.

Frances McDormand a debutat în anii ‘80, cînd filmele fraților Coen i-au adus notorietatea. După Blood simple (1984) și Raising Arizona (1987), a urmat excelentul Fargo (1996), în care a fost Marge Gunderson, polițista însărcinată rezolvă cu inteligență un caz de crimă. Este probabil rolul cu care o identifică mulți cinefili (și care i-a adus primul Oscar din carieră), eu pur și simplu am iubit-o în Olive Kitteridge (2014). Nu-mi pot imagina altă actriță care să fi dat viață acestui personaj mai bine ca ea. Olive este anti-eroina perfectă. O fostă profesoară de matematică din clasa de mijloc, acră, nemulțumită și îmbufnată aproape tot timpul. Femeia cu un umor tăios, care spune mereu ce gîndește, chiar dacă asta înseamnă să deranjeze pe toată lumea și să se certe cu propriul copil devenit adult sau cu Henry, soțul căruia i se aprind călcîiele după o femeie mult mai tînără, veselă și un pic prostuță, și care este cam tot ce nu este Olive. Adică o tipă simpatică și comodă. Olive e ca un vulcan în care mocnesc tristeți pe care le exprimă cu aceeași naturalețe cu care spală farfuriile sau îngrijește florile din grădină. Este rolul pentru care a primit premiul Emmy pentru cea mai bună actriță într-o miniserie de televiziune.

Martin McDonagh a scris special pentru ea rolul din Three Billboards outside Ebbing, Missouri (2017). Mildred se războiește cu toată lumea pentru că poliția n-a făcut nimic ca să-l prindă pe criminalul care i-a violat și ucis fiica adolescentă. Personajul interpretat de McDormand este o femeie dură, inflexibilă, puternică și în același timp vulnerabilă. Joacă fabulos în acest film; fața ei exprimă toată gama de stări umane prin care trece: cel mai adesea durere, neputință, frustrare, uneori speranță, compasiune și milă. Este o mamă copleșită de nedreptatea care i se face copilului său mort; atunci cînd bărbații care ar trebui să găsească vinovatul de crimă sînt slabi, ea are curajul să ia lucrurile în propriile mîini. Duce lupta de una singură. S-ar zice că șeful poliției este cel înspre care se îndreaptă întreaga furie a lui Mildred, însă femeia continuă să ceară cu insistență pedepsirea ucigașului și după dispariția șerifului: nu se lasă intimidată de nimeni (preot, polițiști sau un posibil vinovat de uciderea fiicei sale care o amenință pentru a o băga în sperieți) și nici nu se dă în lături de la nimic pentru a-l vedea după gratii pe criminal. Unii ar spune că este răzbunătoare. Din punct de vedere strict uman, este doar un părinte ce vrea dreptate. Poți judeca o mamă îndoliată pentru că vrea să îl vadă pedepsit pe cel care i-a siluit și ucis copilul? La fel ca Olive Kitteridge, poate că nici Mildred Hayes nu este cea mai simpatică femeie din lume, însă cu siguranță nimeni nu le poate pune sub semnul întrebării umanitatea. Rolul din Three Billboards outside Ebbing, Missouri i-a adus lui Frances McDormand cel de-al doilea premiu Oscar.

Nu doar personajele pe care le interpretează sînt altfel, și Fran – cum îi spun prietenii, iese din canoane și convenții. Se ține departe de strălucirea Hollywood-ului și spune despre ea că nu e star de cinema, este actriță. Cînd cineva o oprește să îi ceară un autograf, glumește zicînd că s-a retras din această latură a meseriei, acum doar joacă. Nu o interesează imaginea și aparițiile publice, își protejează viața privată, acordă rar interviuri și nu îi place să fie fotografiată. A absolvit la Yale, e căsătorită din anul 1984 cu Joel Coen și pasiunea pentru actorie și-a descoperit-o la 14 ani, cînd profesoara de engleză de la școală punea în scenă cu elevii fragmente din Shakespeare, iar Frances McDormand a interpretat-o pe Lady Macbeth. Nu se definește ca fiind genul de actriță ce apare pe coperta revistelor (poate tocmai de aceea coperta numărului din ianuarie a revistei Vogue poate fi considerată un eveniment) și recunoaște că nu are acasă oglindă mare, în care te vezi pe toată lungimea, din cap pînă-n picioare. Mărturisește că îi plac mult hainele, dar alege îmbrăcăminte și încălțăminte comode. Nu se machiază în viața de zi cu zi, nu își vopsește părul. Împlinește în vara aceasta 64 de ani, dar nu face nici un efort să-și ascundă vîrsta sau ridurile. Consideră că unul dintre avantaje atunci cînd îmbătrînești este că începi să devii invizibil. Poate că asta o ajută să își vadă mai departe de treabă, fără să o mai intereseze ce ar avea unii sau alții de spus despre aspectul ei. E limpede că nu se încadrează în tiparele clasice ale frumuseții sau feminității de la Hollywood, însă asta nu are nici o importanță atunci când te cheamă Frances McDormand. Naturalețea cu care joacă, felul ei de a privi direct în camera de filmat și „carnea” pe care o au personajele interpretate de ea, sînt mai convingătoare decît un zîmbet irezistibil sau o rochie decoltată.
Pare că știe foarte bine cine este și ce vrea de la meseria de actriță și că nu are nimănui nimic de demonstrat. Joacă, o face foarte bine, și-atît. Un tur de forță oferă Fran și în cel mai recent film în care am văzut-o: Nomadland (2020). Pelicula a cîștigat premiile pentru regie (Chloé Zhao) și pentru cel mai bun film, categoria dramă, la cea mai recentă ediție a Globurilor de Aur. Oameni obișnuiți, care de obicei rămîn la marginea societății și departe de lumina reflectoarelor de pe platourile de filmare, sînt protagoniștii acestui movie-road poetic care îmbină documentarul cu ficțiunea. Fern, personajul principal al poveștii, este o văduvă care, după ce se închide fabrica din micul orășel unde locuia și își pierde locul de muncă, lasă tot în urmă și pornește într-o călătorie de-a lungul Americii. Pe drum, întîlnește alți nomazi ca ea, oameni care trăiesc în rulote sau camionete pentru că trebuie să fie în permanentă mișcare, aceasta este singura lor rațiune de a fi. Altfel nu își mai găsesc locul în lume, căci nimic nu îi mai leagă de o casă sau de o familie. „Vagabondajul” lor se explică fie din motive economice și sociale, fie pentru că fiecare a pierdut pe cineva drag. Personajele din Nomadland (majoritatea oameni reali, cu povești de viață necosmetizate de dragul ficțiunii) pot părea ciudate dacă ne raportăm la standarde și convenții sociale. Dar fiecare în parte emană emoție și căldură, iar felul în care construiesc împreună o comunitate este înduioșător. Dacă ne-am raporta la ei folosind clișee sociale – din biroul unui angajat cu un job bine plătit, de la volanul unui bolid de lux sau protejat de confortul unei locuințe moderne și scumpe, Fern și oamenii cu care se intersectează pe drum ar putea fi considerați niște paria. Nomadland ne aduce aminte cît de periculos este să punem etichete și cît de fragilă este așa-zisa ordine socială după care ne construim existența. Azi ne credem la adăpost, membri „onorabili” ai societății, mîine s-ar putea să nu mai avem nimic și să fim nevoiți să luăm calea pribegiei. Ar fi chiar atît de îngrozitor și de blamabil dacă dintr-o dată ar trebui să lăsăm tot în urmă și să pornim la drum? Frances McDormand ne convinge în Nomadland că nu. Am deveni altfel. Tristețea nu ar dispărea, poate că ceilalți ar zice despre noi că sîntem niște looseri; însă ne-ar rămîne amintirile și ne-am întoarce la lucrurile simple; ne-am lăsa surprinși de spectacolul naturii și de un gest dezinteresat de bunătate făcut de un necunoscut. Ne-am îndrepta încotro ne-ar duce drumul și poate că, la un moment dat, am avea norocul să ne iasă în cale cineva care să ne recite cîteva versuri din­tr-un sonet de Shakespeare, așa cum face Frances McDormand în Nomadland. La adăpostul frumuseții și al poeziei, viața ar deveni mai suportabilă.

„Să te asemăn oare cu o zi de vară,
pe tine care mult mai dulce, blîndă ești?
În vijelie mugurii de mai se sfarmă,
scurt măsurată e vara, cînd în timp privești.
Ochiul ceresc lucește, uneori el arde,
culoarea aurie pierde-și-o ades.
Tot ce-i frumos de frumusețe se desparte,
prin voia întîmplării și-al schimbării mers.
Să nu se irosească vara ta vreodată
frumuseții tale vreau să-i dărui veșnic scut.
Să nu se sumețească moartea niciodată
că-n umbra ei tu umbli, și că te-ai pierdut.
Oamenii cît timp vor respira sub stele –
tu vei răzbi, trăind în versurile mele.”
(W.Shakespeare, Sonet 18, trad.Lucian Blaga)

*articol apărut inițial în Capital Cultural nr. 26