„Avem nevoie și de literatură pentru a înțelege cât mai bine lumea din jurul nostru și problemele vremurilor pe care le trăim”

de Diana Joicaliuc

De câțiva ani, Maja Lunde și-a transformat grijile privind viitorul planetei în bestseller-uri internaționale. Traduse în peste cincizeci de țări, cărțile scriitoarei norvegiene s-au vândut în peste trei milioane de exemplare. Succesul lor, spune Maja Lunde, ne arată în fond cât de implicați suntem în problemele de mediu și că ne pasă.

După „Istoria albinelor” care va fi ecranizată, editura Humanitas Fiction a publicat și cel de-al doilea volum din tetralogia dedicată schimbărilor climatice. „Istoria apelor”, în traducerea Ivonei Berceanu vorbește despre forța naturii și a spiritului uman. Este o carte captivantă și tulburătoare, iar mesajul seamănă cu cel din ”Istoria albinelor”, și anume că, viitorul nu sună prea bine. Una dintre povești ne poartă în Franța anului 2041, într-o lume pustiită de secetă.

Maja Lunde mărturisește însă că atunci când scrie nu se gândește la un anumit mesaj. Dacă ar porni de la această idee, ar însemna să facă politică, și nu-și dorește acest lucru, dar e convinsă că în Europa avem nevoie de politicieni mult mai curajoși în lupta împotriva schimbărilor climatice. De la ultimul interviu pe care l-am făcut cu scriitoarea Maja Lunde, în iunie 2019, multe s-au schimbat. Dar pentru un scriitor care se ocupă de problemele de mediu, ultimele luni au fost o sursă de inspirație.

Am stat de vorbă cu Maja Lunde despre puterea literaturii de a schimba percepții, despre importanța cunoașterii, dar mai ales despre lentilele prin care vedem viitorul planetei într-un context climatic incert și sumbru.

foto: Oda Berby

”Istoria apelor”, păstrează formula din primul dvs. roman din serie, aceea a planurilor temporale tratate alternativ. Avem în prezent povestea lui Signe, iar 24 de ani mai târziu, pe cea a lui David. De ce sunt importante aceste perioade?

Maja Lunde: Povestea lui Signe se desfășoară atât în prezent, cât și în trecut. Pe firul din prezent, ea călătorește la bordul velierului ei, numit ”Albastru” ca să-l înfrunte pe Magnus, bărbatul pe care îl iubise în tinerețe, dar în același timp se scufundă și în propriile amintiri, din care îi aflăm povestea de viață.

Signe este o activistă de mediu extrem de implicată, iar povestea ei este despre conflicte, dar și despre frumusețe și hidro-electricitate. Într-un trecut nu foarte îndepărtat, în Norvegia, erau foarte multe cascade; astăzi, 70% dintre ele sunt în conducte, iar exploatarea lor s-a produs mai ales între anii 1960-1990. Aceste lucruri s-au întâmplat cu adevărat. În carte, familia lui Signe se va dezbina din cauza unui conflict asemănător. Povestea ei este și despre felul în care noi, norvegienii, ne-am exploatat natura, și despre consecințele acestor acțiuni, dar este, fără îndoială, și o poveste de dragoste. 

Cea de-a doua poveste îl aduce în prim plan pe David. Acțiunea este plasată în Franța, în anul 2041. Am ales anul acesta pentru că are o legătură cu ”Istoria albinelor”,  primul meu roman din tetralogie. Una dintre povești se petrece în anul 2098. În ”Istoria apelor” acțiunea se desfășoară cu aproape 60 de ani mai devreme, dar în Europa, încep deja să se vadă consecințele schimbărilor climatice. Povestea mea se bazează pe date concrete. De asemenea, am stat de vorbă cu foarte mulți experți în domeniul schimbărilor climatice. Am vrut să plasez această poveste într-un viitor nu foarte îndepărtat de al nostru, o perioadă pe care s-o putem întrezări, știind că dacă nu vom acționa acum, consecințele vor fi într-adevăr foarte grave.

Documentarea este foarte importantă în cărțile dvs. Regăsim în ”Istoria apelor” aceeași atenție pentru detalii. Sunt și aici povești bazate pe fapte reale, cum este și cazul ghețarului pe care Signe va încerca să-l salveze. Despre ce este vorba mai exact?

Povestea lui Signe începe în momentul în care află că fostul ei iubit, Magnus, bărbatul pe care l-a iubit cel mai mult, a aprobat exploatarea ghețarului local. Practic, o companie extrage gheața pentru ca oamenii bogați din Orientul Mijlociu să poată să-și decoreze băuturile sofisticate. Pare o ficțiune bizară, dar acest lucru chiar s-a întâmplat în Norvegia acum câțiva ani. Este îngrozitor să exploatezi în felul ăsta un ghețar care deja se topește pentru a face profit. Și e doar un exemplu al felului în care ne distrugem planeta!

”Istoria apelor” este foarte mult o carte despre Ocean și despre navigație. Eu însămi am petrecut un an pe o barcă în adolescență și obișnuiam să navighez în fiecare vară cu tatăl meu. De fapt, în carte scriu despre barca tatălui meu. Oceanul este, cu siguranță, elementul meu, dar apoi a trebuit să fac foarte multă muncă de cercetare, să mă documentez despre istoria Norvegiei, despre hidro-electricitate.

Am și vizitat câteva astfel de centrale pentru a înțelege ce impact au avut asupra micilor comunități norvegiene și să văd cum au izbucnit conflictele. Cel mai dificil a fost să scriu povestea din viitor, cea a refugiatului climatic. Ca să înțeleg cum este să trăiești într-o tabără de refugiați, am vizitat mai multe astfel de tabere din Grecia. 

Maja Lunde, în cărțile dvs. construiți universuri întregi care ajung să se interconecteze. Cele două povești din ”Istoria apelor” petrecute în timpuri și locuri diferite se împletesc într-un mod surprinzător. Care a fost partea cea mai dificilă în procesul de creare a unei lumi ficționale?

Maja Lunde: Să scriu un roman înseamnă pentru mine să mă adâncesc foarte mult în subiect. Practic, ajung să locuiesc în poveste împreună cu personajele mele. Mi-a fost foarte greu să scriu despre acest refugiat climatic, David, care locuia într-o Franță aridă și pustiită. Povestea asta se întâmplă într-un viitor apropiat de noi, iar eu a trebuit să fiu acolo împreună cu el, să-i simt spaimele și tristețea, să-mi fie sete atunci când și lui îi era.

Acesta este pentru mine felul în care o poveste capătă viață atunci când o așterni pe hârtie. Scrisul este un mod de a gândi mai bine și am avut nevoie de aceste povești pentru a-mi depăși propriile anxietăți. Făcând o mulțime de cercetări, citind foarte mult, am devenit mai conștientă de pericol și mult mai îngrijorată de cum va arăta lumea. Cred că ar trebui să luăm mult mai multe măsuri pentru a proteja planeta și să fim mai curajoși în lupta împotriva schimbărilor climatice. În Norvegia, avem o vorbă, „Scrie unde arde”, iar pentru mine acesta a fost subiectul cel mai arzător.

Și în acest roman puneți foarte mult accentul pe relația dintre părinți și copii. Scrieți cu foarte multă duioșie despre legătura dintre David și fetița sa, Lou, care se luptă să supraviețuiască, într-o lume devastată de lipsa apei. De la început v-ați propus să explorați această temă?

Maja Lunde: Nu-mi propusesem să abordez tema aceasta a relațiilor dintre părinți și copii, dar cumva ea a fost prezentă  încă de la început și a continuat să se dezvolte pe măsură ce scriam. A fost ca o revelație atunci când m-am hotărât să scriu ”Istoria albinelor” pentru că am știut încă din prima zi ce povești voi include în carte și despre ce fel de oameni va fi vorba. Și cumva fiecare poveste s-a creat și în jurul relației dintre părinți și copii.

Mi se întâmplă deseori ca povestea să mi-o ia înainte și să mă surprindă! Până la urmă, în asta constă farmecul ficțiunii. E momentul acela când te așezi în fața calculatorului, începi să scrii și cumva reușești să blochezi restul lumii. Ești doar tu și scrisul, și povestea căreia îi dai viață! Scrisul, pentru mine, este întotdeauna despre a merge spre ceea ce spune povestea, ca și cum lucrurile s-ar petrece pur și simplu în fața ochilor mei, iar eu nu trebuie decât să le notez. E un sentiment minunat pe care ți-l dă scrisul!

În carte, descrierile peisajelor norvegiene sunt cu adevărat spectaculoase. Aduceți în prim plan relația omului cu natura, dar scrieți, mai ales, despre importanța vitală a apei. De altfel, apa este cea care leagă cele două povești.

Maja Lunde: Am scris ”Istoria apelor” în semn de recunoștință pentru apă. Noi numim această planetă, Pământ, când de fapt, cred că ar trebui să-i spunem ”Ocean”. Apa este cea care ține lumea asta în viață. După apă ne uităm, atunci când căutăm semne de viață pe alte planete.

A fi norvegian înseamnă, de asemenea, să crești înconjurat de apă sub orice formă: cascade, zăpadă, ghețari și ocean. Oamenii au impresia că Norvegia este o țară verde, curată, cu natură sălbatică. În realitate, sunt atât de puține locurile unde într-adevăr mai există natură sălbatică. Când am început să mă documentez pentru aceste cărți am descoperit că cei mai mulți bani ne vin fie din petrol, fie din hidro-electricitate. Practic, economia noastră se bazează pe exploatarea naturii, acesta este paradoxul. Este jenant și din cauza asta uneori mi-e greu să vorbesc frumos despre propria mea țară pentru că eu cred că ar trebui să facem mult mai mult.

Au trecut aproape 6 ani de când ați publicat ”Istoria albinelor”, primul roman din tetralogia dedicată schimbărilor climatice. Credeți că oamenii au început să înțeleagă mai bine ce se întâmplă cu planeta sau continuă să ignore cu bună știință semnalele de alarmă?

Maja Lunde: Cred că multe s-au schimbat de când am început să scriu ”Istoria albinelor” în 2013. În primul rând am început să vedem efectele schimbărilor climatice asupra naturii. În Norvegia, lunile noiembrie și decembrie au fost foarte călduroase, nu a fost ger deloc, iar acest lucru este neobișnuit și foarte înspăimântător. Trăind aceste schimbări, oamenii au devenit mai îngrijorați.

De asemenea, a ajutat și faptul că în ultimii 6-7 ani, activiștii de mediu au fost mult mai vocali. Dacă la început despre schimbările climatice se vorbea doar în anumite grupuri, astăzi este un subiect care preocupă din ce în ce mai multă lume, iar acest lucru îmi dă speranță. Ne dorim schimbare, vrem să facem ceva în sensul ăsta, dar avem nevoie și de politicieni mai curajoși în Europa!

De la ultimul nostru interviu, din iunie 2019, multe s-au schimbat. Lumea s-a schimbat. Cum au fost pentru dvs. primele luni de pandemie?

Maja Lunde: Primele săptămâni de pandemie au fost înspăimântătoare. Lumea s-a schimbat la propriu peste noapte, între 11 și 12 martie, în Norvegia. Cu toții am intrat în izolare și a fost foarte ciudat. Mi-a fost foarte greu să scriu ficțiune. De fapt, am ținut un jurnal care a fost publicat deja în Norvegia și în Germania, și se numește chiar așa, ”Primele zile”. M-am gândit mult în acea perioadă la felul acesta în care virusul ne-a arătat practic cât de adaptabili suntem și cât de repede putem să ne schimbăm la nevoie.

Pentru mine a fost și mai ciudat pentru că scriam cel de-al patrulea roman din acest cvartet despre climă, iar această carte este despre o epidemie care afectează o comunitate din Pittsburgh, în 2110. Mă documentasem despre virusuri și bacterii foarte mult timp și am avut impresia că am pătruns în propria mea ficțiune. A fost un sentiment foarte straniu.

cover foto: Kym Ellis

*articol apărut inițial în Capital Cultural nr. 26