Viața ne rezervă momente decisive, iar de accepți provocarea te poți trezi pășind pe cărări la care, nu demult, doar visai. Profesorul universitar Florin Curta ne vorbește în rândurile de mai jos despre astfel de momente, despre curaj și pasiune.
Reporter: De ce ați ales să studiați istoria? De ce evul mediu și de ce arheologie?
F. Curta: În clasa a 10-a era cât pe ce să rămân repetent din cauza istoriei. Eu am făcut liceul Ion Creangă din București, iar în clasa a 9-a am fost la Olimpiada de Istorie pe care am câștigat-o (premiul I) și cumva credeam că știu cursul și am tratat superficial materia o vreme. Mi-a plăcut istoria, dar n-am vrut să fac neapărat istorie. Tatăl meu era arhitect și s-a ocupat cu restaurările, și tocmai datorită acestui fapt Sibiul mă fascinează. Am avut de ales între arhitectură și arheologie. Amuzant, primele litere sunt la fel…ARH. Și am rămas la arheologie, iar ca să fii arheolog trebuia să urmezi istoria. Dar șansele de a profesa erau puține până în 1990. Puteai, cel mult, să lucrezi într-un institut de cercetare, fapt care s-a și întâmplat: am lucrat până în 1993 la Institutul de Arheologie din București.
Reporter: Cum ați ajuns în Statele Unite ale Americii?
F. Curta: În America am ajuns în 1993. În primăvara acelui an am participat la Congresul de Studii Medievale de la Kalamazoo. Este cel mai mare congres din lume despre perioada evului mediu: 6000 de participanți și vorbim doar de aceia care aveau comunicări (între 400-600 de secțiuni, pe parcursul a 4 zile, toate ținute simultan). Lucram la Institutul de Arheologie pe vremea aceea și m-am dus cu o comunicare cu un prieten despre depozitele de unelte de fier găsite în Transilvania din perioada secolelor VIII-X. Comunicarea a fost ținută în limba franceză, dar am răspuns întrebărilor în engleză. La sfârșitul comunicării cineva din sală m-a întrebat dacă putem vorbi puțin, a spus: ai vrea să vii să faci un doctorat în Statele Unite ale Americii? Și am zis da. Am crezut că va fi vorba de o aplicație pe care o facem acum și o voi începe anul următor. Însă, m-am trezit cu un telefon din America, chiar peste câteva luni și am fost întrebat: ai vrea să începi în toamna aceasta? Am acceptat şi am plecat. N-am luat-o pe fiica noastră, pentru că nu știam ce ne așteaptă acolo. Am plecat cu 5 valize dintre care 3 erau pline cu cărți şi cu 50 de dolari în buzunar, toți banii pe care i-am putut aduna. Și restul e istorie. Am venit după un an de zile, a trebuit să împrumutăm bani, să ne luăm și fiica.
Reporter: Cum a fost întâlnirea cu sistemul de învățământ american?
F. Curta: În America lucrurile stau cu totul altfel. Am avut o problemă să mă plasez. Să fie la Istorie sau la Antropologie sau, de fapt, Arheologie? La Antropologie nu te angajează nimeni dacă le spui că te interesează istoria medievală. În America arheologia se ocupă eminamente cu studiul perioadei preistorice. Există o ideologie pentru care cele două discipline, sunt separate. Aici, la fel, există alte motive pentru care cele două discipline nu sunt separate. Acest fapt se poate explica simplu: spre exemplu, dacii sunt văzuți ca parte a trecutului național. Acest lucru este ilustrat de Muzeul din Orăștie… Dar dacă te duci la Muzeul de Antropologie din Chicago, cel mai vechi muzeu de antropologie din America, ce vezi acolo? Vezi dinozauri, vezi mamifere și vezi indieni… care nu fac parte din istorie, potrivit acestui concept, ci din altă lume. Nu e neobișnuit. Dacă ne uităm la Australia, vedem același fenomen. Să-i convingi pe români că dacii nu sunt neapărat strămoșii tăi..Ai putea să măsori cumva linia dintre civilizația aceea și cea actuală? E foarte greu de spus…
Reporter: Care sunt deosebirile notabile dintre cele două sisteme de învățământ, cel românesc și cel american?
F. Curta: De exemplu, practica. Studenții trebuie să facă practică arheologică în fiecare an pe un alt șantier, în altă țară. Anul acesta vom merge în Italia. Am fost în Suedia, Spania, Polonia, în România chiar (în 2003). Se dorește ca studenții americani să vadă și alte metode arheologice, altfel de cercetare, alte modele de a gândi și așa mai departe, întrucât în S.U.A. alte mecanisme primează. De exemplu, în Cehia când am fost am săpat un cimitir în jurul unei rotonde ( mai veche chiar decât aceasta din Sibiu), de secol IX. În cimitirul respectiv erau înmormântați bărbați și femei, dar mai ales copii. Erau foarte impresionați, pentru că, după ce le curățam frumos mormântul trebuia să ridicăm oasele și să le punem în pungi. Și întrebarea care s-a pus: ce se întâmplă cu oasele astea? Le reîngropăm? Răspunsul a fost: nu cred. Ajung în niște cutii spre a fi cercetate sau poate rămân acolo. În America dacă vrei să faci o săpătură arheologică, pe pământul unui trib, te poți trezi și se întâmplă acest lucru, cu reclamații din partea triburilor respective care te stopează, pentru că acela e pământ sacru. Nu poți să mai continui niciun fel de cercetare. Deci, tocmai din cauza faptului că indienii au fost puși în Muzeul de Antropologie laolaltă cu dinozaurii și mamiferele, acum pendulul s-a dus în extrema cealaltă: în numele unor identități culturale, religioase și așa mai departe, niciun fel de cercetare nu mai poate fi făcută.
Sunt diferenţe mari între mediile educaţionale din SUA şi România. Când am fost în Kalamazoo am urmat un curs care se numeşte College Teacher. Aici înveţi cum să predai, dar am urmat şi un curs care te pregăteşte pentru un interviu. Te învaţă cum să te comporţi, ce să spui, chiar şi ce parfum să îţi pui, cum să te îmbraci, ce să faci cu mâinile. De asemen, am învăţat cum să ţin o prelegere, atât într-un cadru formal, unde trebuie să îţi pui o cravată, dar şi într-un cadru infomal. Cu lucrurile astea nu te naşti, trebuie să le înveţi. Se pune un foarte mare accent pe performanţa actului didactic.
La sfârşitul cursului pe care îl predau, studenţii mă evaluează. Îi interesează ritmul de parcurgere a materiei, care nu trebuie să fie prea alert, trebuie să ai răbdare. Eu, în fiecare săptămână, am ceea ce se numeşte Office Hours. Într-un interval de ore dinainte stabilit, două zile pe săptămână trebuie să stau la dispoziţia fiecărui student. Sunt nişte criterii mult mai riguroase decât cele cu care eram eu obişnuit aici.
Mai e ceva. Când vorbeşti, trebuie să vorbeşti în fraze scurte. Românii sunt obişnuiţi altfel. Trebuie să fi precis. Dacă participi la o conferinţă şi treci de 20 de minute, s-a terminat. Nimeni nu mai ascultă acolo. Capacitatea unui om de a se concentra asupra comunicării unui vorbitor nu poate trece mai mult de 20 de minute. Asta impune nişte cerinţe. Cum poţi să spui în 20 de minute, repede, ce vrei. Este o provocare. Te gândeşti că dacă nu poţi spune în 20 de minute ceea ce doreşti să transmiţi nu va fi important. Şi în cazul interviurilor pentru un job: cum îi explici celui care te angajează, care nu e neapărat istoric medievist, ceea ce vrei tu în 10 minute. Nu în mai mult timp, pentru că nu are timp să stea după tine.
Reporter: De ce ar avea nevoie S.U.A. de un profesor român să predea studenților?
F. Curta: Au nevoie de un profesor universitar din România pentru că nu cunosc foarte multe despre această parte a Europei. Primul nume care le vine în minte e Nadia Comăneci, al doilea e Dracula și al treilea e Ceaușescu. Soția mea a avut o prezentare despre camera naționalităților de la Pittsburg și acolo există o cameră românească, sală de clasă. Și înainte de prezentare a pus o întrebare celor din clasă: ce personalitate ați alege, ce lucru ați aduce din România care să reprezinte țara noastră? Sunt convins că puțini români s-ar gândi că Nadia Comăneci e cel mai bun ambasador al României. Este într-adevăr…Dar Dracula? Nici gând! Mai ales că e reprezentat ca un vampir și așa mai departe. Am uitat să menționez: eu nu predau acolo istoria României ci istoria medievală a Europei de est și de sud-est. Așadar văd lucrurile într-o măsură mai largă Și aceea e jumătatea cealaltă a Europei pe care americanii de rând nu o cunosc şi de care sunt fascinaţi. Dar dacă facem o paralelă cu ce am vorbit în prelegerea anterioară, aceasta era un teritoriu care trebuia parcurs pentru a ajunge la Constantinopol. Dacă nu pe la noi, drumul era prin Balcani, adică tot printr-o zonă la fel de necunoscută. În decursul istoriei zona aceasta a fost întotdeauna o zonă de intermediere. Noi ne gândim că suntem între vest şi est, la Porţile Creştinătăţii.
Reporter: Ce înseamnă pentru un tânăr din România să reușească în societatea americană?
F. Curta: Limba română nu e limbă universală. Dacă vrei să reuşeşti în afară trebuie să vorbeşti mai multe limbi străine. N-am cunoscut nici un român tânăr, tineri în special, care să nu fi reuşit fenomenal acolo. Şi asta datorită abilităţilor lor de a se adapta şi nu numai atât. Cel mai bun student doctorand al meu, care este profesor în momentul de faţă, şi aş spune cel mai bun student pe care l-a avut Departamentul unde predau în ultimii 10 ani de zile, e român, chiar din zona aceasta, se numeşte Andrei Gândilă.
Reporter: Ce ați îmbunătăți în România din punctul de vedere al sistemului educațional?
F. Curta: În sistemul educaţional din România aş implementa o grămadă de lucruri existente deja în America. În primul rând, aş pleda pentru o mai mare deschidere, dărâmarea tuturor barierelor. Există o distanţă între studenţi şi profesori prea mare. O distanţă care nu ar trebui să existe acolo. Istoria este o materie umană, şi dacă este umană atunci trebuie împărtăşită. În loc să stau eu acolo 20 de minute şi să vă transmit cum stă treaba, mai degrabă faceţi cercetarea acasă, vă dau tema, bibliografie şi la clasă discutăm. În maniera aceasta şi eu descopăr nişte teme foarte interesante. Studenţii mei mi-au dat idei cu privire la propria mea cercetare, la care eu nu m-aş fi gândit niciodată, deoarece sunt format într-un anumit fel şi nu îmi vin ideile astea. Acest element de originalitate l-aş aduce pentru a revigora un domeniu, istoria, care este, nu numai aici, prins în lucrurile vechi de a gândi, nu neapărat sub aspectul cercetării ci din punctul de vedere al relațiilor dintre oameni. Aceste relaţii dacă nu sunt bune în prezent, nu vor fi bune nici în viitor. Istoricul român, mai în vârstă decât mine (am câteva nume în minte, dar nu o să vi le dau) se gândeşte la trecut în mod superior. “Eu ştiu ce s-a întâmplat şi vă spun eu vouă ce-a fost acolo”. Când de fapt nu ştie, sau aproximează ,sau ghiceşte.
Noi, arheologii şi istoricii medievişti ne ocupăm de oameni morţi. Pretindem că ştim ce gândeau ei atunci. Dar nimeni nu ştie exact, nu îi mai poţi intervieva.
Reporter: Cum aţi ajuns în Sibiu?
F. Curta: Sunt prieten foarte bun cu Ioan Marian Ţiplic, care a venit de două ori la conferințele din Kalamazoo. Eu am organizat acolo, în fiecare an, cel puţin 3 secţiuni dedicate arheologiei şi istoriei evului mediu european. Anul acesta voi sărbători 25 de ani de participări la Congresul de la Kalamazoo, fără întrerupere. Am invitat, de-a lungul timpului, mai mulţi români acolo. Tocmai pentru că la prelegerile ţinute, sala este arhiplină. Într-un congres unde există 400 de secţiuni ale căror lucrări se desfăşoară simultan, dacă sala ta e plină, înseamnă că lucrurile pe care le facem sunt bune. El m-a invitat la Sibiu. Eu am mai fost la Sibiu, familia mea e din Ardeal, tatăl de la Ocna Mureş, iar mama din Mărginimea Sibiului. Tata m-a adus la Sibiu pentru prima dată în anul 1981. Eu am crescut cu o bunică care mi-a spus: în primul rând eşti greco-catolic, în al doilea rând eşti român şi în al treilea rând eşti om. Şi mi-am petrecut viaţa punându-le invers.
Reporter: Să ne așteptăm la o colaborare cu universitatea din Sibiu?
F. Curta: Gândul meu este să fac cerere pentru o bursă Fulbright şi să predau un semestru în România. M-am gândit iniţial la Iaşi și la Cluj. Sigur este că nu-mi permit să dau sfaturi celor de la Sibiu. Dacă aş veni la Sibiu, aş veni pe un teren neutru, dar aş veni să învăţ.
Foto: Gabriela Cuzepan (în cadrul unui eveniment al Asociației de Înfrumusețare a Orașului Sibiu)
