„Ce vrei să te faci când vei fi mare?”, e întrebarea pe care-o primim la pachet cu răspunsurile pe care suntem învățați să le dăm. Însă toată educația în care suntem înscriși și toate instituțiile din care trebuie să facem parte și pe care trebuie să le absolvim nu ne oferă suportul necesar găsirii unei armonii în relația viață-muncă, muncă-viață.
Odată ce creștem și ajungem în fața situațiilor considerate decisive – facultate, job-uri, începerea unei potențiale cariere – familia este prima care are de regulă o atitudine prudentă și conservatoare, sfătuindu-ne că e mai bine să avem o meserie importantă, care să ne dea posibilitatea unui job stabil. Dincolo de faptul că la nivel individual s-ar putea să nu împărtășim același entuziasm pentru o traiectorie liniară a vieții, putem vedea destul de clar în atitudinea asta situația majorității părinților noștri, care au trecut prin desființările, privatizările și concedierile în masă din anii 90, și care au trebuit să se adapteze on the fly noilor condiții tot mai instabile de muncă, renunțând în funcție de oferta pieței de muncă la meseria pe care-o aveau. Știm prea bine că de atunci piața muncii s-a modificat, iar noi ne-am maturizat însușindu-ne noile calități cerute: adaptabilitate, flexibilitatea programului, capacitatea de a învăța rapid lucruri noi.
Cu toate riscurile de generalizare pe care le presupune un articol de opinie, voi încerca să(-mi) explic pe scurt cum într-o epocă plină de diversitate și oportunități putem ajunge să fim constrânși să aplicăm o rețetă de succes consacrată, și cum de la muncă și viață, tocmai munca a ajuns într-un sens să reprezinte viața.
Astfel, în mentalul colectiv al generațiilor ulterioare părinților noștri a pătruns puternic ethosul pozitivist al noului climat economic, în care pe de-o parte lipsa stabilității unui loc de muncă e valorificată, iar pe de alta atitudinea față de muncă în sine a avut parte de un rebranding ideologic. Prin urmare, fiecare e liber să se reinventeze profesional, să nu rămână închistat în aceeași firmă sau instituție și să profite din plin de varietatea pieței de muncă. Fiecare e liber să-și caute și să-și găsească pasiunea, menirea, cu alte cuvinte să facă ceea ce iubește și să iubească ceea ce face în câmpul muncii pentru că necontând firma la care lucrează, de acum încolo cu toții lucrăm non-stop la brandul personal. Multe din aspectele astea par benefice pentru că spre deosebire de părinții noștri, astăzi cu greu ne-am putea imagina o viața trăită mergând zilnic la același job, performând în același domeniu și avansând treptat și timid pe un traseu presabilit. Oricât de tentante ar fi imaginile nostalgice ale unei vieți liniște pre-internet, ele sunt o ficțiune din care probabil n-am ști cum să ieșim mai repede.
Împreună cu această schimbare de paradigmă a locului de muncă s-a dezvoltat o întreaga industrie a fericirii și pozitivismului care ne învață pașii necesari pentru a ne găsi pasiunea și a face în viață doar ceea ce iubim. Totul ține de noi, nu de societate sau politică, ni se spune. Putem avea succes în orice domeniu profesional, sau mai bine spus în viață, pentru că viața devine astfel o profesie. Totodată, sunt numeroase personalități din lumea afacerilor sau a tehnologiei care fac această legătură dintre iubire și muncă, împletirea celor două fiind unica modalitate de-a deveni cu adevărat împliniți. Suntem îndemnați să renunțăm la studii, la jobul care ne plictisește deși cu el ne plătim chiria, suntem angrenați în estetica freelancerului, un ideal al self-made-man-ului care maschează, de la caz la caz, fragilitatea unei vieți lipsite de asigurare medicală și o perspectivă incertă în privința pensionării.
{muncesc să-mi câștig existența
—————————> iubesc să-mi câștig existența}
Toate astea sună foarte promitățor până când reusești să te oprești puțin, să-ți contempli viața și să vezi crăpăturile din clădirile de sticlă și din sticla news feedului nostru: ce nu ni se spune în citatele frumos creionate și în toate workshopurile și cărțile acelor guru ai fericirii este că pentru marea majoritate a oamenilor sensul acestei deveniri e invers, și că noi ajungem să fim obligați să ne reinventăm constant și să ne adaptăm tuturor schimbărilor și cerințelor angajatorilor, și că singura pace interioară pe care putem spera s-o obținem nu vine făcând ceea ce iubim, ci făcând ceea ce putem pentru a ne câștiga traiul în timp ce încercăm, mai mult sau mai puțin, să păcălim restul lumii că facem ceea ce iubim. Sau în cazul ideal, dezvoltând mijloacele potrivite pentru a ajunge să ne convingem că iubim ceea ce trebuie să facem ca muncă. În jurul nostru auzim doar povești de succes, prietenii și colegii de muncă zâmbesc, au planuri și perspective, pe social media ne sunt livrate imaginile idealizate ale vieților unor oameni pe care nu-i cunoaștem, care ne spun cum să ajungem ca ei și că singurii responsabili pentru eșec suntem noi. La fel, presiunea pusă de succesul celorlalți a existat probabil dintotdeauna, însă astăzi ea devine un mijloc de control prin care suntem constant rușinați de propria noastră neputință și obligați să facem mult prea multe compromisuri pentru a nu rămâne prea mult în urmă.
credit foto: Martin Reisch/ Unsplash
Ceea ce mi se pare esențial de observat este că trăim un moment istoric în care pare să fi avut loc o mutație importantă în ceea ce privește atât raportarea oamenilor la muncă, cât și limbajul folosit pentru a descrie acest raport. Munca a devenit job, iar jobul e raportat la căutarea pasiunii fiecăruia. Poți avea mai multe joburi, poți tranzita între joburi din mai multe domenii, îți faci treaba, ești recompensat și recomandat mai departe. Cu cât îți convingi potențialii clienți sau angajatori că-ți iubești mai tare jobul, cu atât ai șanse mai mari de reușită. Prin job îți expui brandul personal și ești responsabil pentru el în orice moment al zilei. Dar dacă munca e încadrată drept job, iar jobul e o extensie a pasiunilor noastre, atunci munca nu mai e necesară câștigării existenței, pentru că facem oricum ceea ce ne place, adică ne trăim viața. Acest ideal contemporan se sfărâmă atunci când realizăm că trăindu-ne viața în acest fel, ca deopotrivă ambasadori și angajați ai propriului brand, putem ajunge în situația în care, prin prisma desființării granițelor clasice dintre muncă și timp personal, să lucrăm în fapt mai tot timpul, pentru că asta ni se cere. Și asta facem prin toate mailurile, mesajele și telefoanele la care răspundem în afara programului, prin toate ieșirile de team building la care participăm, prin activitatea pe social media și la evenimente. Asta facem pasiv prin activitatea noastră pe internet și prin consumul compulsiv care vine să mascheze lipsa tot mai acută a unui timp privat, situat în afara spațiului public. Sigur, nu vreau să spun că până în prezent n-a existat conceptul de om ambițios și competitiv care să urce pe scara ierarhică a unui domeniu, ci doar că dintr-o dată, ne-am trezit obligați să împărtășim cu toții același entuziasm, și să performăm o presupusă pasiune pentru orice mijloc pe care-l folosim pentru a ne câștiga existența. Fie că aplici pentru un call-center, un fast-food sau o mare fabrică, trebuie să fii pro-activ, orientat către dezvoltare personală, dispus să lucrezi ore suplimentare atunci când e nevoie. Cu atât mai mult în cazul industriilor creative când, câștigându-ți existența din pasiunea ta și făcând ceea ce-ți place, ajunge să înseamne că pe lângă orele extinse pentru care poți să practici respectivul job, nici nu trebuie să cauți să fii plătit mai mult, pentru că munca nu-i o corvoadă pentru tine întrucât tu iubești ceea ce faci. Și dacă tot am devenit posibili angajați ai oricărui domeniu, cunoștințele noastre, sau mai degrabă imaginea celorlalți asupra cunoștințelor noastre, trebuie să aibă o expansiune corespunzătoare. Faptul că nu mai suntem condamnați unui singur domeniu de muncă înseamnă că poate-ar trebui să știm câte ceva din fiecare.
Fiind permanent îndemnați să performăm bucățele din fiecare domeniu, riscăm să ajungem la descrierea foarte generalizatoare, dar plină de însemnătate a lui Giorgio Agamben, care vorbește despre acțiunea noastră conștientă de a alege să nu facem. Omul, zice Agamben a devenit orb nu în privința capacităților sale, ci în privința incapacităților sale, nu la ceea ce poate face, ci la ceea ce nu poate, sau poate să nu facă.
de Alexandra Coroi
*articol apărut în Capital Cultural nr.11
