Emmanuel Demarcy-Mota este anul acesta o stea a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu. Binecunoscut lumii teatrale din Franța și de pretutindeni, Demarcy-Mota este regizorul desăvârșit, cel care, de la o vârstă fragedă, a perceput și a trăit viața prin teatru. Totul pentru teatru și teatrul devine viață. Originea sa fraco-portugheză influențează în mod cert modul în care abordează scena și actorul, marea dramaturgie, tradiția, modernitatea, elementele teatrale noi și tânăra generație. Ascultându-l vorbind și privindu-l lucrând, înțelegem că pentru el teatrul este dincolo de scenă, e un mod de viață, o dimensiune existențială a cărei profunzime depășește orice așteptare. Marile teme ale contemporaneității se regăsesc în discursul său artistic: migrația, tânăra generație la trecerea dintre milenii, responsabilitatea față de aceasta, problemele fundamentale ale unei Europe a unității și diversității în artă și cultură. Despre universul său dramatic, despre libertatea pe care o oferă teatrul dar și despre ceea ce i-a dăruit arta, ne-a vorbit Emmanuel Demarcy-Mota într-un interviu realizat special pentru cititorii și spectatorii  Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu 2019.

Cum vă alegeți repertoriul și care sunt autorii preferați?

Aleg mai degrabă autorii care abordează raporturile dintre individ și societate, libertate și putere, rezistență și alegere, tinerețe și lume, și, dacă este posibil toate acestea, așa cum este în „Starea de asediu”. Alegerile pe care le fac vin întotdeauna dintr-o afinitate electivă, din intuiție și din faptul că prefer operele secolului XX – Pirandello, Ionesco, Brecht, Camus, Miller… Și o prietenie de lungă durată cu un autor în viață: Fabrice Melquiot. Îmi place să abordez piese care nu au mai fost jucate niciodată, care fac parte din imaginarul colectiv, dar care nu sunt puse adesea în scenă, nu în Franța. Acesta este cazul pieselor pe care le-am pus în scenă în ultimii ani: „Rinocerii” de Ionesco, „Starea de asediu” de Camus, „Șase personaje în căutarea unui autor” de Pirandello, „Vrăjitoarele din Salem” de Miller… Și din acest motiv, toți autorii pe care îi pun scenă sunt sau devin preferații mei, încerc să mă scufund în esența gândirii lor, a viziunii pe care o au, să caut ceea ce este dincolo de cuvintele acestora.

Piesa „Starea de asediu” de Albert Camus reflectă realități socio-politice contemporane ?

Este mai mult decât o reflectare a realităților socio-politice contemporane, este un avertisment: ciuma nu moare niciodată, este intrinsecă omului și poate să reapară oricând ne este slăbită vigilența. Camus este cel care dă alarma cu claritatea, luciditatea și puterea mesajului său fără compromisuri: „Fără teamă, fără ură, aceasta este victoria noastră.” Din punctul meu de vedere, „Starea de asediu” reflectă starea universală atemporală a raportului dintre ființele umane, frică, libertate și abilitatea de a rezista a omului.

Foto: Jean-Louis Fernandez

Forța piesei se găsește în faptul că are rezonanță în toate timpurile. Operele care mă interesează pun în lumină lumea și se cristalizează în jurul provocărilor contemporane. Acestea din urmă intră în rezonanță cu piesa și nu piesa este cea care le reflectă. Îmi place când lucrurile merg într-un astfel de sens: piesa exercită un magnetism asupra provocărilor de astăzi, fără a căuta să le ilustreze, fără a rezolva enigme, punându-le pur și simplu în scenă, mizând pe capacitatea imaginației spectatorului sau a interpretării libere a  acestuia.

Universul dramatic pe care îl propuneți are multiple fațete și include numeroase influențe. Este scena un laborator imens unde regizorul face o serie de căutări sau un work-in-progress care reunește mai multe surse culturale?

Universul meu dramatic este construit în timp, este mai întâi o aventură umană, aceea a unei trupe cu care lucrez de foarte mulți ani, mai mult de douăzeci, pentru o parte dintre actori. Ansamblul spectacolelor mele constituie o galaxie de planete care ne fac să auzim cuvintele marilor poeți. În timpul actului de creație, urmăresc forța operei literare, dar și universul imaginar al actorilor, diversitatea vârstelor lor, originea și limbile pe care le vorbesc. Este un loc al căutărilor, al lucrurilor împărtășite, un sat unde ne putem regăsi toți. Pe scenă, încercăm să creăm o lume, apoi experimentăm. O lume care nu aparține nici realității, nici ficțiunii abstracte, sunt lucruri aflate în suspensie, care întâmpină ori dobândesc  tot ceea ce ne alcătuiește din punctul de vedere al experiențelor umane, personale, artistice.

Surse culturale multiple reunesc mai multe indentități. Cum ați defini sentimentul apartenenței la Europa de astăzi?

Europa ne-a adus pacea durabilă, din punct de vedere istoric, o pace de durată și acest lucru ar trebui să ne convingă să o apărăm și să ne exprimăm prin intermediul ei, pentru a regăsi o parte din sentimentul  de unitate și fraternitate, pentru a ne ridica deasupra intereselor personale și nemijlocite și a ne înscrie într-o istorie pe care nu o putem lăsa să dispară din neglijență, indolență și lipsă de interes. Ideea călăuzitoare europeană „unitate în diversitate” rezumă bogăția identității europene, alcătuită din toate limbile Europei, din traseele străbătute de cetățenii acesteia, din călătoriile lor, din schimburile artistice, culturale și economice, chiar dacă apartenența la Europa nu poate fi condiționată de aspectul financiar. Europa este o alianță a mai multor țări distruse după două războaie mondiale. Este o dovadă a păcii pe care o moștenim din secolul XX. Trebuie să fim la înălțimea secolului XXI. În cazul meu, sentimentul apartenței la Europa trece prin experiența apartenenței la ceva care ne depășește, care este fără frontiere bine definite, care știe să recunoască libertatea imensă pe care aceasta ne-o dă, mai degrabă decât spaima și retragerea în sine, faptul de a vedea lumea, spațiul european ca pe un peisaj cu infinite bogății, și în consecință, posibilitatea pe care fiecare o are de a experimenta, de a se îndrepta către celălalt, necunoscutul, străinul. Toate acestea ar trebui să ne bucure, mai degrabă decât să ne sperie.

Vorbim adesea despre globalizare și despre faptul că, în zilele noastre, lumea se concentrează asupra activităților digitale. Viața cotidiană este înregistrată, măsurată și modelată de rețele de socializare. Cum evoluează spectacolele de teatru într-o lume dominată de tehnologie?

Teatrul este atemporal. Are o deschidere atât de mare către lume, că poate să primească toate tehnologiile în limbajul artistic, dar, în egală măsură, are capacitatea de a exista și fără acestea. Dacă este profund autentic, teatrul este, în esență, liber. Teatrul începe doar cu un corp și un text. În prezența acestora, în fața spectatorilor, oricare ar fi dimensiunea sa, poate surveni o călătorie, o experiență, se poate naște o emoție. Din fericire, tehnologia poate fi în slujba unei opere. Însă opera poate să apară fără ea. Este o chestiune de estetică, de limbaje, de posibil. În calitate de artist, creator și director de teatru în secolul XXI, cred că noile tehnologii trebuie să ne însoțească la trecerea dintre secole. Dacă sunt stăpânite, acestea pot fi folosite pentru artă și cultură, tocmai pentru a crea o dinamică de legătură și pentru a înlesni imersiunea într-o operă artistică, pentru a disemina cunoașterea, pentru a reuni și nu pentru a izola.

Astăzi, trăim într-o lume a realizărilor științifice și tehnologice. Comunicarea se face prin intermediul aparatelor digitale, iar viitorul se vede din perspectiva unei schimbări de paradigmă. Cum ar trebui să se adreseze teatrul generației digitale?

Vorbind despre lume și ființe, inventând experiențe uimitoare care nu sunt legate de lumea digitală și de tehnologie sau pur și simplu folosindu-le. Povestea, fabula, narațiunea pot emoționa fără a fi condamnate la un prezent imediat. Acest lucru este valabil pentru toate artele, pentru cinema sau literatură. Astăzi, suntem fascinați de poveștile din Evul Mediu, cu armuri și săbii, dar fără telefon mobil. Și totuși, poveștile lor ne cutremură și de pasionează. Povestea și fabula emoționează toate generațiile.

Foto: Jean-Louis Fernandez

Cum să facem ca generația digitală să dorească să vină la teatru?

Este o întrebare similară celei legate de opere. Desigur, în acest caz, trebuie să folosim mijloacele de comunicare din viața cotidiană a tinerilor, având, de asemenea, asupra acestora și a altor mijloace, o perspectivă critică și inventivă.  Încă de la origini, teatrul este un loc unde oamenii se reunesc. Marile întrebări ale umanității se regăsesc în teatru și marile emoții umane sunt împărtășite aici. Teatrul secolului XXI este deschis în fața lumii digitale și virtuale: e o șansă, pentru că astfel, va evolua și va crește. Însă nu trebuie să sufere mutații și să uite originile: este un loc real și nu virtual, unde oamenii se regăsesc laolaltă.

Ediția a XXVI-a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu celebrează Arta de a dărui. Ce v-a oferit arta și ce i-ați înapoiat dumneavoastră acesteia?

Arta mi-a dat un limbaj, o modalitate de a mă adresa celuilalt pentru a-i vorbi despre ceea ce nu cunoaște. Încerc să-i înapoiez același lucru, să mențin viu și prezent limbajul care mi-a fost oferit, să-l fac să dăinuie și să evolueze. Arta mi-a oferit și posibilitatea de a-mi hrăni curiozitatea, de a explora lumea, de a întâlni oameni și diversitatea acestora, de a putea adresa marile întrebări fără a aștepta un răspuns. În schimb, pot spune că i-am acordat timp, mult timp! Entuziasm, multă exigență și o mare pasiunea pentru muncă.


*Articol apărut în revista Capital Cultural, ediție specială FITS 2019*
For the english version of this interview, click here.