Din culisele literaturii pentru copii (I)

Cu toții ne amintim de basmele dragi ale copilăriei, spuse cu glas șoptit de bunici sau de părinți, de emoția ce ne străbătea de câte ori în calea personajului preferat se abătea un nou obstacol, de curiozitatea cu care am deschis prima carte de povești, dintre paginile ei ițindu-se fel de fel de semne, ce se cereau descifrate, pentru a pătrunde misterul ascuns între rândurile lor. Literatura pentru copii este deopotrivă o formă de educare și o inepuizabilă sursă de delectare, atât pentru cei mici, cât și pentru cei mari. „Care mai este situația acestui gen pe piața editorială din România?“, „Prin ce se definește o carte bună pentru copii?“, „Cum le vorbim acestora despre problemele grave ale existenței?“ sunt câteva întrebări la care am invitat să răspundă cinci dintre cei mai îndrăgiți autori de carte pentru copii.

În România, literatura pentru copii este o cenușăreasă a editurilor iar numărul traducerilor este disproporționat în raport cu cel al creațiilor originale. Cu toate că în ultimii ani titlurile românești pentru copii par a fi căștigat teren, încă se scrie și se tipărește puțin în această zonă. Care credeți că este cauza și ce măsuri ar putea fi luate?

 Adina Rosetti: Este o poveste lungă, dar care, cred eu, a început totuşi să meargă spre bine. Totul porneşte dintr-un soi de vid al anilor ’90, în care lucrurile încercau să se reordoneze destul de haotic. Literatura bună pentru copii este în prezent destul de costisitoare ― ilustraţii, grafică, hârtie de bună calitate, tipar etc., motiv pentru care multe edituri preferă să se reorienteze pentru copyrighturi din afară, luate mai ieftin la pachet. Este şi un soi de mentalitate românească, pe care nu reuşesc să o înţeleg decât prin prisma neîncrederii moştenite din anii de comunism, că produsele din afară sunt „mai bune”. În plus, piaţa de carte din România este foarte mică în general. Toate acestea au dus la golul imens al literaturii române pentru copii, gol care în ultimii cinci ani a început să fie reumplut. În ceea ce priveşte scriitorii, este aceeaşi veşnică problemă: nu se poate trăi din scris. Autorii de la noi care scriu pentru copii o fac din pură pasiune, în timp ce în ţările dezvoltate asta este o meserie: în afară de publicarea cărţilor (în tiraje incomparabil mai mari), autorii pentru copii participă constant la programe de lectură finanţate de stat, pentru că în ţările respective (un exemplu sunt ţările nordice) există preocuparea pentru educaţie şi cultură. Literatura pentru copii este o adevărată industrie, care la noi lipseşte aproape cu desăvârşire, fiind compensată cu iniţiative sporadice. Ca să privim partea plină a paharului, măcar să ne bucurăm că ele au apărut şi că acum există mai multă deschidere.

Veronica D. Niculescu: Situația s-a schimbat enorm în ultimii ani. Cenușăreasa și-a cam lepădat zdrențele. Acum toate marile edituri au colecții dedicate copiilor. Art – Arthur publică și literatură română și are de ani buni și acel concurs dedicat scriitorilor români, cu premii deloc neglijabile și cu publicarea cărților câștigătoare, Nemira are colecția Nemi pentru copii, Polirom are colecția Polirom Junior, la fel Humanitas are colecția Humanitas Junior, și chiar și edituri mai mici, mai puțin cunoscute, și-au îndreptat atenția spre literatura pentru copii. Toate aceste edituri mizează mult pe autorii români ― și se văd și rezultatele. E de ajuns să privim spre topurile de vânzare de la ultimul Bookfest, ca să regăsim acolo autori români, pe primele locuri, nu străini. Nu sunt multe cărți, e drept, însă aici e vorba și de ce au poftă autorii români să scrie.

Ana Alfianu: Cred că lucrurile au de-a face, în mare măsură, cu educația și cu nivelul economic al societății noastre, atât din punctul de vedere al autorilor, cât și al editurilor. Probabil că există mult mai multe povești originale decât credem și decât vedem în librării, însă manuscrisele lor așteaptă condiții propice de publicare, respectiv editori curioși și curajoși și, evident, un oarecare confort financiar al editurilor sau al autorilor. Presupun că este mai puțin riscant să reeditezi cărți cunoscute și să traduci autori care au trecut proba timpului, decât să te aventurezi să publici un autor român – dacă nu cumva este vorba de cineva cunoscut și apreciat deja. (Fapt valabil nu doar în ce privește literatura pentru copii.) Să nu uităm, de asemenea, că literatura pentru copii presupune, aproape fără excepție, ilustrații, care cresc și ele costurile de producție: riscul este așadar dublu. Aș mai zice, (dar e foarte posibil să greșesc), că tendința multor părinți din ziua de azi este să cumpere cărți de parenting, în loc să descopere cărți de povești și să se lase pe mâna lor. Pe de altă parte, s-ar putea ca lumea să nu prea citească, pur și simplu. Dacă adulții din familie citesc puțin sau deloc, scad și șansele ca cei mici să fie interesați de cărți. (Nu este o regulă, firește.) Îți trebuie așadar o doză de donquijotism dacă te încumeți pe drumul acesta.Și totuși, scrisul are într-un fel viață proprie și mi-ar plăcea să cred că ceea ce trebuie să răzbată către oameni, o va face, mai devreme sau mai târziu. În idealismul meu, sper că nu există povești foarte bune care să rămână necunoscute pentru multă vreme. În ce privește măsurile care ar putea fi luate ― din partea autorilor, să nu se resemneze, ci să continue să scrie și să trimită poveștile către edituri; din partea editurilor, să îndrăznească, treptat, să riște și să găsească modalități de a atrage cititorii (atât copii, cât și adulți). Dar aceste demersuri deja există, și sigur se vor amplifica ―  de la evenimente majore, cum sunt târgurile de carte, și până la acțiuni mai mărunte, dar care au impact, cum sunt simplele postări pe Facebook. Și, din ce am văzut până acum în cazul poveștilor scrise și ilustrate la noi, (chiar așa nenumeroase cum sunt deocamdată), reacția favorabilă a publicului este destul de puternică pentru a da oarecare curaj. Intervine aici și un soi de mândrie locală, intimă, care, odată apărută, se perpetuează cu ușurință și poate stimula o perspectivă proaspătă și o deschidere spre publicarea de povești noi.

Iulia Iordan: Se poate răspunde în mai multe feluri la această întrebare pentru că motivele pentru care nu se publică mai mult pentru copii sunt numeroase. Cel mai important, în opinia mea, este că în România nu se pune prea mare preț pe cultură în general. Cultura în întregul ei este din păcate acea Cenușăreasă despre care vorbiți. Este nevoie de politici culturale gândite să susțină fiecare domeniu în parte, iar faptul că trăim de ani buni într-un mediu socio-politic instabil se răsfrânge chiar și în sectoare “secundare”, cum ar fi literatura pentru copii. Am pus ghilimele pentru că de fapt, într-un mediu cultural armonios, nu există domenii secundare.

Dacă am fi conștienți că educăm publicul care peste douăzeci de ani va fi cultura vie a țării în care trăim, atunci poate am investi mai mult în zona asta.

Dar nu se întâmplă așa. Ceea ce văd eu din interior și mă refer aici și la partea de educație culturală în care sunt implicată în paralel cu scrisul, este pesimism, vulnerabilitate, subzistență, lipsă de coerență. Cei mai mulți dintre cei care activează în cultură o fac fie din generozitatea de a face lucruri bune pentru ceilalți, fie dintr-un soi de disperare a propriei dorințe de supraviețuire culturală. Unii dintre ei se întreabă adesea cât vor mai rezista prin zonă. Financiar vorbind, lucrurile nu stau deloc roz. Și aici este adevărata problemă: supraviețuirea din cultură, nu prosperitatea. În ciuda acestei stări de fapt larg răspândite, se întâmplă lucruri frumoase. Multe. Și ele ne ajută să continuăm. Când o carte ajunge la public și publicul o apreciază, atunci este clar că povestea va continua. Dar nu este deloc ușor. M-aș bucura să se știe lucrurile acestea și să vorbim mai mult despre ele nu ca să ne plângem de milă, ci pentru a sprijini schimbările semnificative din zona culturală și a le da coerență tot din interior (Eu personal din exterior, instituțional vorbind, nu aștept mare lucru). Altminteri, dacă unui domeniu îi lipsește structura, atunci inițiativele din sectorul respectiv vor fi punctuale și va fi greu de construit ceva.

Ca să crească această piață mică de carte despre care vorbim ar fi nevoie de cercetare aplicată pe zona de carte pentru copii, de promovare a autorilor nu de către ei înșiși, ci de către edituri, de înființarea unor librării nu pe aceeași stradă din același oraș, ci acolo unde ele nu există deloc.

Este nevoie de susținerea și dezvoltarea bibliotecilor și a proiectelor pe care acestea le realizează la nivel restrâns din lipsa resurselor, de programe naționale de încurajare a lecturii, de respect reciproc între cei care produc o carte (autor, ilustrator, editor, redactor, book designer, tipograf) și autoeducație permanentă a fiecăruia dintre ei, de investiții și fonduri de finanțare, dar mai ales de aducerea cărților de bună calitate în școli, acolo unde, din păcate ajung doar materialele celor care cunosc pe cine trebuie la inspectoratul școlar. Deoarece sunt multe aspecte de îmbunătățit, împreună cu alte trei scriitoare, mi-am propus să fac un pic mai mult. De aceea am înființat De basm. Asociația Scriitorilor pentru Copii și Adolescenți din România. Asociația își propune ca treptat să sprijine cât mai mult domeniul atât pentru reunirea într-o voce comună a autorilor autohtoni, dar mai ales pentru răspândirea cărții contemporane pentru copii în zone defavorizate din punct de vedere cultural. Dacă doriți să ne urmăriți, să colaborați cu noi sau să ne sprijiniți, vă invităm pe pagina noastră de Facebook, De basm.

Florin Bican: Într-o povestire de-a sa, Ephraim Kishon remarca faptul că populația Israelului preferă produsele din import. Și asta, din două motive, explică el: primul – pentru că se simt atașați, prin trecutul lor, de țările diasporei, care le-au produs și, al doilea – pentru că produsele din import sunt mai bune decât cele autohtone… Acest al doilea motiv explică foarte bine preferința publicului nostru – și a editorilor noștri deopotrivă – față de literatura pentru copii tradusă din limbi străine. Această preferință, fără îndoială justificată, a frânat o vreme manifestările autohtone din domeniul literaturii pentru copii, dar a funcționat și ca un stimulent insidios al acestora. Între timp se pare însă că situația s-a remediat, nu în ultimul rând și datorită imboldului și sprijinului dat creației autohtone de către edituri care au publicat și publică „la greu” traduceri – de exemplu Arthur. Cu aproape zece ani în urmă, împreună cu Stela Lie și Clubul ilustratorilor, am fost implicat într-o contraofensivă menită să readucă în atenția editurilor românești disponibilitatea ilustratorilor și autorilor români pentru copii. În antologia intitulată „Bookătăria de texte și imagini” am adunat câteva „propuneri”, cu speranța că vor deveni un punct de pornire într-o viitoare negociere cu editorii pentru relansarea genului. Cartea a apărut până la urmă grație unei sponsorizări, dar tirajul a fost modest (500 de exemplare), iar distribuția – sporadică. Reacțiile au fost totuși încurajatoare și am purces la pregătirea unui al doilea volum, care, după ce a fost amușinat cu aparent interes de mai multe edituri, a fost abandonat până anul trecut, când s-a îndurat de el Pandora M. Efortul de a promova o literatură aflată în curs de coagulare, este, indiscutabil, descurajant pentru niște edituri a căror prioritate este supraviețuirea pe o piață capricioasă și de cele mai multe ori ingrată. Traducerile vin deja promovate, atât prin valoarea intrinsecă a textelor, cât și prin faima care le precedă. Pentru a ajunge la nivelul lor, textele autohtone trebuie să fie supuse și ele unui îndelung proces de selecție, în care să fie implicați atât editorii cât și cititorii. Or asta presupune publicarea lor sistematică. E de înțeles reticența editorilor de a publica texte autohtone necompetitive (încă) cu cele străine, dar o viitoare competitivitate nu poate fi realizată decât pe această cale. Iar atâta vreme cât avem copii autohtoni, avem nevoie și de o literatură autohtonă pentru ei – care, în mod ideal, va deveni la rândul său literatură străină pentru copiii din alte țări. Astăzi, când editurile s-au „autosesizat” în privința existenței și necesității unei literaturi autohtone pentru copii, o inițiativă ca „Bookătăria…” a devenit superfluă. Și e foarte bine așa… Să nu uităm că Cenușăreasa este totuși un basm cu happy-end.

 Care credeți că sunt atributele unei cărți bune pentru copii?

 Adina Rosetti: Fantezie, umor, o poveste puternică şi ilustraţii care să îmbogăţească textul.

Veronica D. Niculescu: Același ca și în cazul cărților pentru adulți. O poveste bună, scrisă bine. Nu există reguli. Eu cred, de fapt, că o poveste bună nu se adresează unei anumite categorii de vârstă. O poveste bună va fi citită și de copii, și de adulți. Nu trebuie să te „prostești” când scrii pentru copii, nu trebuie să cobori nivelul, dimpotrivă, trebuie să fii la fel de atent și de precis și de generos ca atunci când scrii pentru adulți.

Ana Alfianu: Aceleași, în mare măsură, cu atributele unei cărți bune pentru adulți: să fie scrisă bine (pare o evidență, dar sunt destul de multe povești în care idei atrăgătoare sunt exprimate banal sau agramat), să nu ofere răspunsuri ușoare copiilor, ci mai degrabă să stârnească în ei curiozitatea, să le pună imaginația la treabă, să nu fie prea moralizatoare (deși tentația este mare), să aibă umor, să nu vorbească-n gol și să se termine la timp.

Iulia Iordan: O carte pentru copii trebuie să fie pe gustul copiilor. Pentru că mă întâlnesc adesea cu copiii la atelierele pe care le susțin împreună cu Asociația Da’DeCe prin școli sau instituții culturale, sunt curioasă și îi tot trag de limbă. Așteptările lor cu privirea la cărți sunt destul de diferite, la fel cum sunt și gusturile lor. O carte pentru copii sau pentru oameni mari deopotrivă trebuie să stârnească interesul pentru poveste, să amuze, să mângâie, să stârnească imaginația, să ațâțe curiozitatea, să le vorbească.

Florin Bican: Cred că o carte bună pentru copii ar trebui să faciliteze evadarea din cotidian într-un spațiu alternativ coerent, în care lumea adulților să fie întoarsă cu capul în jos – pentru a fi la o înălțime convenabilă copilului – și luată fără milă la-ntrebări. Să fie, deci, subversivă, după cum sugerează Alison Lurie în splendida sa carte Don’t Tell the Grown-Ups: The Subversive Power of Children’s Literature. Pentru că literatura pentru copii ori e subversivă ori nu e deloc. Și dacă e subversivă, atunci va avea și celelalte ingrediente esențiale: aventura, umorul și componenta educativă. Literatura pentru copii trebuie, evident, să educe copilul, dar nu în sensul unui conformism tălâmb ci, dimpotrivă, în spiritul unei integrări creative în paradigma societății. A, și era să uit – dintr-o carte bună pentru copii nu trebuie să lipsească ilustrațiile…

cover foto- “Val și cetatea sufletelor“, Editura Humanitas Junior, 2017, text și ilustrații de Ana Alfianu

*partea a doua o găsești aici.