Cristian Măcelaru este unul dintre cei mai străluciți dirijori români din lume, colaborează cu orchestre de prestigiu din Europa și Statele Unite ale Americii, iar numele lui se identifică cu excelența. Și-a început cariera ca violonist, devenind cel mai tânăr concertmaistru din istoria Orchestrei Simfonice din Miami, cu care a debutat și pe scena celebrei „Carnegie Hall”. În calitate de dirijor, a primit în anul 2012 premiul pentru cel mai bun tânăr dirijor, acordat de Fundația Solti.
Cristian Măcelaru este în prezent directorul muzical al Orchestrei Naționale a Franței și al Orchestrei Simfonice din Cincinnati și este, de asemenea, cel mai tânăr director artistic al Festivalului și Concursului Internațional „George Enescu”.
De-a lungul unei cariere apreciate pe marile scene internaționale, Cristian Măcelaru a fost recompensat cu numeroase distincții, dintre care se remarcă Premiul Grammy la categoria „Cea mai bună interpretare instrumentală solo” pentru albumul ce cuprinde lucrări de Wynton Marsalis (împreună cu violonista Nicola Benedetti și Orchestra Simfonică din Philadelphia). Integrala lucrărilor simfonice enesciene sub bagheta sa a câștigat Premiul International Classical Music Awards (ICMA) la categoria Muzică simfonică, unul dintre cele mai cunoscute și apreciate premii din industria discografică, precum și Classica Choc de l’annee 2024 și premiul Diapason d’Or. La ediția din 2026 a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, Cristian Măcelaru va primi o stea pe Aleea Celebrităților și va dirija Concertul de deschidere alături de Orchestra Română de Tineret și Ansamblul Janoska.
În documentarea pentru discuția cu maestrul Cristian Măcelaru, mi s-a părut amuzant să constat că unele surse de pe internet indică 1981 ca an al nașterii sale, în timp ce altele menționează 1980. M-a lămurit chiar el, spunându-mi că n-ar fi fost rău să fie mai tânăr; în realitate, Cristian Măcelaru s-a născut în 1980, la Timișoara.
Anca Mureșan: Domnule Cristian Măcelaru, ați pornit de la Liceul de muzică din Timișoara, dintr-o familie cu 10 copii și ați ajuns pe marile scene ale lumii. Cum a început pasiunea dumneavoastră pentru muzică?
Cristian Măcelaru: Nu pot să zic că a fost o decizie pe care am luat-o eu personal, pentru că, fiind al zecelea copil din cei zece și având ambii părinți mari iubitori de muzică, decizia de a învăța să cânt la un instrument a fost luată de ei înainte ca eu să pot lua astfel de decizii.
Un lucru chiar foarte bizar, aș spune, este că nu știu ce înseamnă să nu știi să cânți la vioară, pentru că am învățat să cânt la vioară înainte de a-mi forma amintiri. Când eram în facultate, predam ore particulare de vioară pentru a mă susține financiar și mi-a fost foarte greu; a trebuit să mă regândesc cum i-aș putea explica unui copil ce înseamnă să cânți la vioară, din moment ce eu nu știam cum e să nu știi să cânți la vioară. Este un fenomen foarte interesant.
În ceea ce privește muzica în sine, am fost înconjurat de ea încă dinainte de a mă naște, din pântecele mamei, pentru că totul în casa noastră se învârtea în jurul muzicii. Părinții mei erau, cum am spus, mari iubitori de muzică: mama cânta la flaut, iar tata cânta la pian și la acordeon. În permanență era muzică în familia noastră.
Anca Mureșan: Ați vorbit deja de vioară. Cum ați făcut trecerea de la instrument, de ce ați renunțat la vioară în favoarea baghetei de dirijor?
Cristian Măcelaru: A fost o trecere chiar foarte naturală, deoarece eu, și când eram copil, fiind cel mai mic, dar și singurul băiat care cântă la vioară în familie, tatăl meu, având o orchestră de amatori pe care o dirija în Timișoara, în biserică, m-a făcut concertmaistru când aveam 7–8 ani. De-abia puteam să cânt la vioară, dar el m-a pus concertmaistru pentru simplul motiv că voia să fiu cât mai aproape de el, să mă țină în frâu. Iar apoi, nu știu, așa a fost întâmplarea: toată viața mea după aceea am fost concertmaistru peste tot unde am cântat. Tranziția de la postul de concertmaistru la dirijat e foarte naturală, deoarece concertmaistrul, fiind prima vioară, este de fapt mâna dreaptă a dirijorului; toată orchestra se uită la dirijor, dar de fapt se uită foarte atent la concertmaistru. Și am învățat ideea de a fi lider al unui ansamblu stând în acel scaun de concertmaistru.
Anca Mureșan: Dar vă pare vreodată rău, ați avut nostalgii când ați lucrat cu Anne-Sophie Mutter sau cu Nicola Benedetti pentru discul care v-a adus un Grammy? Altfel spus, vă vedeți vreodată din nou cu vioara în mână?
Cristian Măcelaru: Absolut niciodată, absolut deloc. De aceea am și făcut tranziția spre dirijat, pentru că vioara mă limita în posibilitățile mele de a gândi muzica la un nivel macro. Întotdeauna am apreciat arhitectura muzicală și am fost îndrăgostit de formele muzicale mari, de lucrările simfonice, iar cântând la vioară mă simțeam foarte limitat.
Ce îmi doream cel mai mult când cântam în orchestră era să fiu eu persoana care ia deciziile necesare pentru a aduce la viață o interpretare care chiar să redea ideea compozitorului. Filosofia mea dintotdeauna a fost să promovez exact ceea ce a scris compozitorul; asta fac și astăzi și este reputația pe care o am în lumea muzicii. Întotdeauna insist să readuc la viață exact ceea ce și-a dorit compozitorul să compună.
Fiind atât de frustrat de colegii mei dirijori care luau libertăți foarte mari față de ceea ce a scris compozitorul, mi-am dorit foarte mult să ajung dirijor pentru a fi avocatul cel mai acerb al compozitorului.
Anca Mureșan: Care ar fi cel mai important sfat pe care l-ați da unui tânăr care vrea să se îndrepte spre muzică?
Cristian Măcelaru: Să găsească modalitatea în care să asculte foarte multă muzică, să nu își creeze concepții prea devreme și să fie deschis la absolut orice posibilitate. Desigur, există tradiții și există profesori care încearcă să îndrume copiii pe o cale cât mai bine definită, dar, de fapt, frumusețea în muzică se descoperă atunci când nu știi ce cauți. Abia în momentul în care ești liber de preconcepții, ușa posibilităților este cea mai larg deschisă.
Iar eu, mai ales în tinerețe, eram întotdeauna studentul și elevul de liceu care spunea „da” la orice invitație, la orice sugestie. Întotdeauna eram deschis să citesc o compoziție nouă, să cânt într-un recital pentru a ajuta un coleg, să ascult o partitură nouă. Am spus întotdeauna „da”, niciodată „nu”.
Acest lucru m-a învățat că, pentru a descoperi într-adevăr frumusețea muzicii și pentru a o aprofunda, trebuie să ai o minte deschisă și o inimă deschisă de a primi. Acesta este cel mai important lucru.
Anca Mureșan: Apropo de Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, la care veniţi în iunie, veți primi o stea pe Aleea Celebrităților. Nu v-am întrebat dacă v-au schimbat premiile, acelea importante, multe, pe care le-ați câștigat de-a lungul carierei, dar vă întreb dacă vă simțiți o celebritate.
Cristian Măcelaru: E o întrebare foarte bună, pentru că nu știu cum ar trebui o celebritate să se simtă. De aceea nu știu dacă mă simt celebritate.
Ce pot să vă spun este că, de fiecare dată când sunt în aeroport sau în avion și vine cineva și mă întreabă: ,,Sunteți maestrul Măcelaru?”, simt întotdeauna o conexiune umană cu acea persoană. Oamenii vin să-mi spună că le-a plăcut un concert pe care l-am dirijat sau că m-au văzut la televizor și că acel moment le-a adus bucurie în viață.
Faptul că aceste concerte și evenimente din care fac parte pot aduce bucurie oamenilor este un lucru foarte emoționant pentru mine și simt mereu că sunt, de fapt, privilegiat să pot face acest lucru. Dacă asta înseamnă celebritate, atunci este un lucru foarte frumos.
Anca Mureșan: Tema ediției din acest an la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu este SOUL, suflet. Și atunci folosesc o expresie românească ca să vă întreb: în ce pune suflet Cristian Măcelaru, în ce merită să pună suflet?
Cristian Măcelaru: Cristian Măcelaru: Părerea mea este că ar trebui să punem suflet în tot ceea ce facem. De la felul cum spunem „Bună dimineața” vecinului sau vecinei, de la felul cum mergem pe stradă și ne întâlnim cu oricine, ar trebui să fie un lucru pe care îl facem cu dragoste și în care punem suflet.
Este singura modalitate în care putem transforma societatea în care trăim și prin care am beneficia noi direct. O societate care pune accent pe acest lucru este o societate care devine mai frumoasă, mai primitoare; acesta este, de fapt, sensul unei vieți frumoase, pentru că depindem atât de mult unii de alții.
Poate că este lecția pe care am învățat-o în muzică cel mai clar și cel mai direct. Fiecare muzician depinde de celălalt; de foarte multe ori spun orchestrelor pe care le dirijez că a crea o orchestră mai bună, cu o excelență artistică mai profundă, nu ține doar de ideea ca fiecare să cânte cât mai bine posibil, ci de ideea ca fiecare să își ajute colegul să cânte la potențialul cel mai mare.
Atunci când facem acest lucru, creăm o orchestră — sau o societate, ca metaforă — în care fiecare persoană își ajută vecinul, colegul, să devină cea mai bună versiune a sa. Acest lucru necesită suflet.
Anca Mureșan: Ce v-ar fi plăcut să deveniți dacă n-ați fi devenit muzician, dirijor?
Cristian Măcelaru: Arhitect.
Anca Mureșan: Aveți vreun ritual sau vreo superstiție înaintea unui concert? Un lucru pe care îl faceți întotdeauna conștient înaintea fiecărui concert.
Cristian Măcelaru: Cristian Măcelaru: Chiar nu am absolut nimic, dar motivul pentru care nu am niciun ritual este pentru că vreau să elimin ideea de a-mi crea un ritual care apoi să mă limiteze. Trebuie să rămâi deschis la toate posibilitățile, iar o viață în care călătoresc în fiecare săptămână nu îmi dă voie să creez un ritual, pentru că nu știi niciodată în ce circumstanță te găsești.
Chiar am scris un text pentru New York Times în care mă întrebam dacă ideea de a elimina un ritual, de a nu crea un ritual, poate deveni un ritual în sine.
Anca Mureșan: Ce părere aveți despre inteligență artificială în muzică?
Cristian Măcelaru: Cred că denumirea în sine definește exact ceea ce cred. E artificială.
Anca Mureșan: N-are suflet.
Cristian Măcelaru: Muzica trebuie să fie o creație care să exprime ceea ce un om, o persoană vrea să spună. Chiar dacă paralelele sunt foarte similare — adică și un compozitor normal ia tot ceea ce cunoaște, ce a învățat din univers, din lumea largă, iar apoi creează ceva cu ceea ce cunoaște — în cazul AI ar fi aceeași idee, dar este artificial. Nu are acel suflet, acea emoție care este importantă pentru a transforma niște sunete în artă.
Muzica trebuie să devină un mod de a comunica, mai ales când vorbim despre compoziție. Pentru mine, AI va rămâne întotdeauna artificial, pentru că nu este un lucru care s-a născut din dorința unui om de a comunica ceva.
Anca Mureșan: La ce să ne așteptăm de la concertul de deschidere FITS?
Cristian Măcelaru: Va fi un concert Beyond Classics care va merge mai încolo de ceea ce compozitorii renumiți pe care-i cunoaștem și pe care-i iubim ne-au oferit. Ansamblul Janoska, care vine să interpreteze împreună cu Orchestra Română de Tineret, este un ansamblu extraordinar; sunt muzicieni care s-au format la Conservatorul din Viena și au cântat în Filarmonica din Viena. Deci sunt muzicieni extraordinari, dar care au un punct de vedere puțin mai diferit.
Ei combină ceea ce știm și cunoaștem din muzica lui Brahms sau Bartók cu ideea unei regândiri contemporane, cu improvizații, cu lucruri puțin ieșite din comun, dar care sunt foarte, foarte de bun gust și cred că va avea mare succes.
Anca Mureșan: Vă mulțumesc din suflet!
© Adriane White
