Nu. Nu e o cronică de film. Nici n-aș ști să scriu așa ceva. Dar în 30 octombrie 2018, la ora 19.30 am fost la Cinema Pro, în București. Premiera filmului lui Teddy Necula. Numele filmului: Coborâm la prima. Nu. Nu suntem neamuri și, recunosc, regret. Ne-am văzut întâia dată unul pe celălalt, în carne și oase, abia în seara aceea și ne-am îmbrățișat ca niște vechi camarazi.

Primul film inspirațional al lui Tedyy, o inspirație de om. Mă salut cu Maestrul Cotimanis, ca între…colegi preoți. Atmos­feră destinsă. Uluitoare, prin prezențe ce mi-au bucurat inima. Dar vedeta serii e filmul. Într-o lume a urii și decriptării în rău a fiecărui sens identificat în celălalt, a face un astfel de film (cu doar 110.000 de dolari) despre călătoria spre propria umanitate ține de un curaj vecin cu nebunia cuminte a geniului. Personajele urcă în metrou. Un metrou oarecare, reconstruit de o echipă de specialiști minunați, pleacă și ia cu sine destinele lor. O clipă de disfuncție și vagonul- lume oprește. E modelul satului-clopot al lui Rebreanu prin care trec toate drumurile lumii. E dimineața după Colectiv. De unde și inspirata premieră a filmului în seara de 30 octombrie- din punctul meu de vedere o remarcabilă pomenire a celor plecați. Se amestecă oamenii. Doi părinți (Gavril Pătru și Dana Porlogea) în drum spre IML unde îi așteaptă trupul ars al copilului lor, pe care speră să-l fi identificat greșit autoritățile…Doi soți în tensiune (remember Adrian Păduraru și Teodora Mareș din Declarație de dragoste…), alți doi îmbătrâniți în oboseala vieții (admirabilul Constantin Drăgănescu și Victoria Cociaș), un acordionist melancolic la trecerea vremii (Tudorel Filimon), o mamă cu un copil autist (Ela Ionescu și puștiul Tomas Ghela), un bărbat sub papuc de nevastă cu aere de Don Juan (Emilian Oprea), un revoltat pocăit prin recluziune (Dan Murzea), un artist cu libertăți asumate(Cezar Grumăzescu), un visător lovit de frica pierderii fratelui (Andrei Eftene) și care descoperă o fată în criză de dialog cu mama sa (Francesca Leonte), o femeie surprinzătoare despre care nu vă mai zic nimic că vă fur bucuria filmului (Iulia Dumitru), o fată în dilemă de viață și moarte (Sonia Teodoriu), trei grupuri de insurgenți gălăgioși, batjocoritori, inconștienți…ca noi toți sub tensiune. Și un preot sub acoperire (Constantin Cotimanis) care, desigur, că mi-a plăcut până la lacrimi. De tristețe și bucurie deopotrivă. Nu, n-am să mai înșir nimic din film. Poate să reținem o scenaristă luminoasă (Alexandra Axinte) care reușește într-o lume a despuierii și pornoșagului gratulat ca metaforă, să scrie un scenariu limpede, echilibrat, luminos, poate pueril minților aflate în contracții ideologice cu sine și lumea, dar admirabil prin cumințenia ironiei, bunul simț al construcției și folosirea clișeului drept cheie de investigare a normei de viață în care trăim.

Și filmul. Un soi de lavă de cumpătată iubire care încearcă să ne aducă aminte că mai suntem oameni. Un mers pe sârmă – ori șina metroului – cu bunele și relele și foarte relele vieții. Un golf de elocință limpezită de, vădit, munca de echipă. O echipă-familie, descoperită în sub-pământul momentului Colectiv.

M-am gândit ades în ce mod media, filmografia ori pur și simplu presa, au contribuit la dezastrul axiologic de acum, din clipa în care Centenarul ne arată slabi, orientați spre facil și absorbiți de manipulare. Ce axe au permutat în modelul lor matematic de rostire de ne-aflăm la limita imposibilului. Vădirea cu obstinație a organelor necrozate de insalubra trădare a omeniei nu au schimbat nimic din percepția noastră, făcându-ne răul mai suportabil, ba, mai mult iertabil prin repetabilitate? Nu știu. Doar că filmul lui Tedy Necula este asemeni unui relevator fotografic, depistând incoerența iubirilor și supraviețuirilor noastre. Omul epifanic (E. Levinas), aproapele nostru pur­tând chip de Dumnezeu, nu face obiectul artei noastre cinematografice și teatrale de multă vreme. Calchiind pe ipostazele sale de locuitor al unui posibil iad, arta comunicării artei face iadul posibil și caricaturizabil, eludând tensiunea ce-l ține aprins. Din acest punct de vedere, Coborâm la prima deține un primat de elocvență orientată spre om. Căldura personajelor, gravitatea lor, superficialitatea bășcălioasă ori aviditatea după mască a unor dintre cei așezați în vagonul de metrou blocat de o banală pană de curent, ne reprezintă pe rând și de-odată pe toți. Noi suntem în underground-ul unei lumi care ne stâlcește chipul prin loviturile repetate ale minciunii și urii, un soi de melasă de ucidere din culpă a omului din noi. Interior cu supraviețuitori, cam așa se așază filmul la îndemâna noastră, la înde-ochiul nostru. Un nod în gât crește mereu în timpul filmului și, adept al zâmbetului ascuns în firea oamenilor, regizorul reușește un excelent joc de-a râsul-plânsului. E ceva din toate poemele de dragoste ale lumii și din toate cântecele de bătălii pierdute. Părem pierduți. Agonici. Ascunși. Gestul puștiului autist de a smulge haina de peste haina preotului declanșează, într-un fel  aproape profetic, valul de judecăți ce amputează gândirea liberă, bazată pe realitate  și anduranța intuiției la inteligență.

De sub pământ pare că răsare speranța normalității, din zona unde se-ncuibează de obicei neliniștea, nesiguranța. Cumpătat și destins, extrem de destins, Teddy Necula reușește să dovedească adevărul că mult pot puținii buni împreună. Este cronicarul unei posibile salvări de sens, a unei rezistențe congruente dinaintea dizabilizării conștiinței noastre umane. Un film manifest? Nicidecum. Un film de văzut cu inima, asemeni vulpii celei din Micul Prinț. O lecție prin care comunicatorul- oricare ar fi el, descoperă smerenia slujirii aproapelui ca formă de aristocrație și sens epifanic. E un cerc de oameni construiți într-un mare semn de întrebare care, pe parcursul filmului, se transformă în semn de mirare și apoi de asumare. Curat în ideatism, cu umbre și lumini, stabil în creștere și instabil în emoții, filmul pare un om. O ființă așezată  în crucea drumurilor repezi, prea grăbite, prin care fugim din viețile noastre.

Tot drumul spre casă am rămas cu un gând. Nu-i totul pierdut dacă un om poate mișca oameni să rămână oameni. Pe scenă, la final, echipa a fost aplaudată. Dar inima mea tăcând s-a bucurat de Înviere. Un film ca un Paște.

de Pr. Constantin Necula

*articol apărut în Capital Cultural nr. 15