Mulțimea de oameni care s-a adunat în centrul pieței este împietrită de durere, ca la înmormîntare. Un curent invizibil străbate aerul, e un freamăt aproape tangibil și câțiva nu își pot stăpâni lacrimile. Se aude o bubuitură, apoi clădirea cinematografului se prăbușește. A fost închis în urmă cu șase ani pentru că nimeni nu mai mergea la film. Motivele? Criza economică, ascensiunea televi­ziunii, apariția casetelor video…

Scena s-a întâmplat într-un mic sat din Sicilia și apare în cel mai frumos film despre cinema făcut vreodată, Cinema Paradiso, scris și regizat de Giuseppe Tornatore exact cu 30 de ani în urmă. Este un omagiu emoționant adus magiei celei de-a șaptea arte și puterii, pe care marele ecran o poate exercita asupra spectatorilor. Spune povestea lui Salvatore di Vita, alintat Toto. Acum locuiește la Roma și este un cunoscut regizor de film care se întoarce în satul natal din sudul țării, pentru a merge la înmormântarea unui prieten. Alături de Toto și conduși de firul amintirilor sale, facem un salt înapoi în timp, la mijlocul secolului 20, când cinematograful era un loc sacru, templul în care oamenii veneau să râdă, să plângă, să uite de necazuri.

Toto este băiat de altar, trist din cauza lipsei tatălui, plecat pe front și care își petrece timpul în care nu este la școală sau la biserică în cabina de proiecție a cinematografului din sat, „Cinema Paradiso”. Mama îl ceartă și îi interzice să mai meargă acolo, ca urmare proiecționistul Alfredo îl alungă de câteva ori, dar până la urmă îl învață tainele meseriei. Philippe Noiret, în rolul lui Alfredo, și Salvatore Cascio, care îl joacă pe Toto la vârsta copilăriei, formează un cuplu memorabil pentru orice cinefil. Cu tandrețe, umor și inteligență, Alfredo devine cel mai bun prieten al  copilului poznaș, care are nevoie de atenție, de îndrumare și de afecțiune. Proiecționistul îi vorbește folosind replici din filme, îi spune despre singurătatea celui care supraveghează ore în șir rolele de film, îl învață să manipuleze pelicula inflamabilă. Dar mai presus de toate, îl îndeamnă să își urmeze destinul și să își îndeplinească visurile.

Alfredo suplinește rolul tatălui absent, iar micul orfan îi salvează viața atunci când în cinematograf izbucnește un incendiu. Acest incident în urma căruia proiecționistul își pierde vederea îi leagă definitiv. Adolescentul Toto trăiește tumultul și dezamăgirea primei iubiri, pleacă în armată și se întoarce apoi în sat pentru a lucra în „Nuovo Cinema Paradiso”, reconstruit din banii unui localnic; dar, la insistențele lui Alfredo, părăsește definitiv micul sat sicilian pentru a încerca să facă în viață ceva mai măreț. A încercat să uite tot ce a lăsat în urmă; cu toate acestea, amintirea mentorului său l-a însoțit mereu, iar acei ani în care a descifrat tainele cinematografului din postura ucenicului lui Alfredo și mai apoi a trăit iubirea vieții lui au fost pentru totdeauna amintirea cea mai prețioasă. Nu a fost o perioadă fericită pentru el, dar atunci când adultul face călătoria înapoi în timp o vede cu ochi nostalgici și o percepe ca fiind mult mai bună decât cea prezentă. A avut șansa de a fi contemporan cu epoca de glorie a cinematografului; Stan și Bran, Marilyn Monroe, John Wayne erau parte din viața lui. Acum, clădirea în care a trăit cele mai frumoase momente este o ruină. Se demolează din rațiuni pragmatice: în locul ei se va cons­trui o parcare.

***

La noi, cinematografele sînt din ce în puține. Și nici cu locurile de parcare nu stăm prea bine. Dacă ai neșansa de a locui într-un oraș mic, s-ar putea să nu vezi toată copilăria ta, un film la cinema. Sunt, desigur, și excepții: orașele mari în care mai există, pe lângă sălile din mall, și cinematografele de artă, care distribuie filme de calitate, nu producții de duzină. Și unde vezi mulți tineri, chiar și părinți cu copii de mână. E nevoie, deopotrivă, de cinematografe și de adulți, care să îi învețe pe copii cât de important este să se întâlnească de mici cu poveștile ecranizate. E un contact cultural care nu costă mult, dar aduce beneficii uriașe în formarea lor intelectuală și emoțională. Programa școlară nu are incluse ore de educație cinematografică; noroc cu dascălii care, măcar din când în când, preferă să le pună elevilor un film ca să îi atragă în sala de clasă, în loc să îi plictisească cu noțiuni aride. Mai sînt și inițiative lăudabile, de genul Cinemobilului (proiect inițiat de tânărul clujean Tudor Baciu) și Caravanei TIFF, care duc filme în zone greu accesibile și unde nu există săli de proiecție. În rest, de multe cinematografe s-a ales praful. Citeam de curând că s-a închis Librăria Habitus din Sibiu, un loc în care se făceau și proiecții de filme. În aceste condiții, de ce ne mai mirăm că lumea nu merge la film?

Toate barometrele ce urmăresc consumul cultural în România au scos în evidență acest lucru. În cel mai recent, care vizează anul 2017 (dat publicității în mai 2018), se arată că 77% dintre românii chestionați nu au fost în ultimul an deloc la cinematograf. 20% au fost la film o dată sau de mai multe ori pe an, în vreme ce un procent infim (3%) spun că au fost la cinema cel puțin o dată pe lună. Sunt cifre care ar trebui să ne dea fiori. Totuși, îmi vor spune unii, același barometru privind consumul cultural indică faptul că 70% dintre participanții la sondaj urmăresc la televizor filme și seriale zilnic sau săptămânal. Corect, dar dați-mi voie să visez. Actul vizionării unui film tolănit pe canapea, răspunzînd la telefon sau întrerupt de reclame nu se compară cu experiența intimă pe care ți-o dă marele ecran. Și mai visez la cât mai puține săli de cinema impersonale. Acum, înarmat cu punga de pop-corn, dacă ești neatent și încurci numărul sălii nu ai nici o șansă de a-ți da seama că ai greșit, decât, poate, după ce începe filmul. Oriunde ai nimeri, toate sălile de tip multiplex arată la fel, miros la fel, rulează același calup nesfârșit de reclame înainte de film.

***

Alfredo le face un cadou sătenilor care nu puteau vedea filmul în sala de cinema: proiectează imaginea pe fațada unei clădiri și toți se miră cum a fost posibilă o asemenea minune. Cer să li se pună și sunet, iar proiecționistul le oferă și surpriza asta: scoate boxele afară, iar oamenii sunt fericiți. Simțind ”potențialul” financiar al evenimentului, preotul sugerează să li se vândă bilete spectatorilor, chiar dacă sunt în aer liber. Ce-i drept, la jumătate de preț. Însă oamenii refuză: spun că piața e a lor și nu plătesc. Căci nu-i poate duce nimeni de nas, cinematograful este al tuturor, e locul în care te întorci mereu chiar dacă știi replicile. Paradisul în care te poți refugia ca să râzi sau să plângi, să ieși din propria poveste și să intri în cea de pe marele ecran.

Cinema Paradiso (1998, r. Giuseppe Tornatore) a câștigat un Oscar și un Golden Globe pentru cel mai bun film străin, 5 premii BAFTA, Premiul Juriului la Cannes și a fost inclus în mai multe clasamente cu cele mai bune filme din toate timpurile, inclusiv în antologia „1001 de filme pe care trebuie să le vezi înainte de a muri”, editată de Steven Schneider. Într-un sondaj realizat de BBC în noiembrie 2018, Cinema Paradiso figurează pe locul 26 în topul celor mai bune 100 de filme străine din toate timpurile.

*articol apărut în Capital Cultural nr. 15