Nu mai știu pe unde am citit că atunci cînd visezi că îți pierzi un dinte e semn rău, prevestitor de moarte. De fapt cred că mai degrabă nu am citit chestia asta, ci mi-a rămas în cap de la bunica. Pe ea o auzeam în copilărie rostind tot felul de superstiții. Tot ea spunea că, în vis, apa învolburată și murdară aduce boală.
În scena de deschidere din Babyteeth, un dinte cu rădăcinile încă însîngerate plutește într-un pahar plin cu apă. E curată și limpede. Și nici nu-i vis. E viața reală și anomalia unei fete pe nume Milla care încă nu și-a pierdut, cum ar fi fost normal la vîrsta ei, toți dinții de lapte.
Dar ce mai e normal pe lumea asta și de ce am aștepta de la un film să ne descrie așa-zisa normalitate, după tiparele pe care ni le construim noi? Milla e adolescentă și e izbită (la propriu) de un tip dubios, în timp ce aștepta trenul pe un peron. Moses e dependent de droguri și vine din altă lume decît cea a Millei. Ea poartă uniformă școlară, studiază vioara și pare să provină dintr-o familie bună; el are un aspect neîngrijit și e nevoit să se descurce singur, fără îndrumarea, sprijinul sau dragostea lui familii. Poate ieși ceva bun din ciocnirea lor? Ce șanse au cei doi să se îndrăgostească și să fie împreună? Nici una. Și totuși…
Babyteeth e, la un prim nivel, povestea de iubire dintre Milla și Moses. Filmul sondează însă, cu foarte multă inteligență și subtilitate, și straturile care înconjoară înfiriparea acestei relații și reușește, într-o manieră grozav de sensibilă să construiască elocvent și pe alte planuri. Prima iubire, mai ales în viața unei fete, poate fi naivă și cel mai adesea dulceagă. Nu e și în cazul Millei. Suferă de o boală incurabilă și exuberanța primilor fiori de dragoste se îngemănează cu durerile trupului și toate convulsiile pe care le aduc suferința și duritatea tratamentului. Îmi bate inima atît de tare că simt că voi face un atac de cord, spune fata, obligîndu-l pe Moses să devină responsabil și să învețe să îi poarte cu adevărat de grijă. Maturizarea celor doi pe plan afectiv e dublată de luciditatea de a ști că moartea pîndește după colț.
Apoi, la un nivel secund, dar nu secundar, e drama pe care o trăiește familia Millei. Deloc perfectă cum părea la prima vedere. Anna e o fostă pianistă ce suferă de depresie și pe care o tratează chiar soțul ei, Henry, care e psihiatru. Au ședințe de terapie în fiecare marți. Cum scrie la carte, cu vizite la cabinetul lui. Ce-i drept, ședințele sînt mai intime decît relațiile clasice medic-pacient. În plus, el poate verifica în fiecare dimineață dacă ea și-a luat pastilele. Nici unul dintre soți nu e ușă de biserică, cum se spune, și sînt tentați să caute în relații extraconjugale rezolvarea problemelor din cuplu. Dar nu infidelitățile celor doi sînt importante în film. Ele sînt acolo doar ca să ne arate că viața e, uneori, croită după măsuri injuste. Mai important în film e firul care explorează durerea celor doi părinți. Cît de cumplit poate fi să știi că îți vei pierde copilul, să îl vezi că suferă și să nu îl poți ajuta? Oricîtă morfină i-ai prescrie. Cîte sacrificii și compromisuri sînt dispuși să facă doi părinți care văd că fiica lor s-a îndrăgostit de cine nu trebuie? Oricîte. Căci nimic nu e prea mult ca să își vadă copilul fericit în ultimele lui zile din viață.
Remarcabil pentru un debut în lungmetraj, filmul regizat de Shannon Murphy, pe lîngă că nu cade în nici un clișeu al filmelor cu adolescenți sau în melodramă, are o distribuție susținută excepțional de actori și o muzică foarte potrivită cu povestea. Structura este și ea atipică. Cu tăieturi bruște, care însă curg firesc, și e împărțit într-un soi de capitole, diferite ca întindere și care poartă fiecare cîte un titlu. Mai scurt sau mai lung, dar de fiecare explicit pentru scenele de pe ecran. Cînd Moses o întîlnește pe Milla. Insomnie. Greață. Iubire. Cînd Moses face spaghete. E drept că există și scena care se numește O dimineață perfectă, șicare e oricum, numai perfectă nu. Dinamica tensionată sau tandră a relației dintre personaje e ruptă uneori, inspirat, de fixitatea unor scene calde sau profunde cum e cea în care mama și fiica stau îmbrățișate sau de minunatul capitol scurt care se numește, misterios, Ce i-a spus moartea Millei.
Ce i-a spus nu știm, doar bănuim. Căci rămîne nespus în Babyteeth. Și tocmai aici e frumusețea și delicatețea acestui film care emoționează pînă la lacrimi, fără să cadă totuși în capcana sentimentalismului facil. Dimpotrivă, e atîta complexitate în filmul ăsta, cam cîtă complexitate aduce cu ea urgența morții. Știe cum să atingă corzi sensibile și știe cum să introducă în scenă finalul. Știi că există un final, poate la început îl negi, poate te revolți, poate pînă la urmă îl accepți și chiar îl dorești. Chiar dacă sînt acolo de la bun început și ai putea zice că sînt previzibile și te vei obișnui cu ele, sfîrșitul și moartea sînt întotdeauna imprevizibile.
Babyteeth a cîștigat Trofeul Transilvania și Premiul publicului la cea de-a 19 ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania, desfășurat la Cluj între 31 iulie și 9 august 2020.
articol apărut inițial pe www.liternet.ro
sursa foto: empireonline.com
