Nu mă pot hotărî dacă să încep cu butada celebră a lui Tolstoi, cea despre asemănarea tuturor familiilor fericite și unicitatea fiecărei familii nefericite. Sau cu bancul potrivit căruia divorțurile sînt așa de scumpe pentru simplul motiv că merită.
Așa că o să încep altfel. Unul dintre romanele care mi-a plăcut cel mai mult anul trecut se numește Noduri și e scris de Domenico Starnone. E acolo un detaliu cu privire la maniera în care cineva își leagă șireturile și care poate indica mai mult decît intuim. În cartea italianului, fiul își copiază involuntar tatăl și își face legătura la șireturi exact ca el. Este o mărturie subtilă despre firele invizibile care țin împreună o familie. În finalul filmului Marriage story, ea se apleacă și îi leagă lui șireturile. Este poate un gest deplasat, dar de fapt e o altă mărturie despre faptul că lucrurile banale, făcute involuntar și cu familiaritate, depun mărturie despre legături indestructibile.
Am început cu sfîrșitul, veți spune. Așa începe și Marriage story. Cu momentul în care un cuplu, Charlie și Nicole, decid să se despartă. Startul e paradoxal, cu enunțarea motivelor pentru care fiecare își iubește partenerul. Sînt multe calități, pe o listă plină de lucruri bune, care însă nu duc la nimic bun. Spectatorul e păcălit în primele minute: crede că urmează o comedie romantică. Sau o reeditare a faimosului Love story. Dar finalul, destrămarea cuplului era deja acolo. Lista a fost întocmită la îndemnul unui mediator care avea obligația să încerce să împiedice divorțul efectiv. Însă nu mai poate fi oprit, bulgărele o luase deja la vale.
Printre motivele care se regăsesc în ambele liste e unul comun: și ea crede că el este competitiv, și el o consideră pe ea competitivă. E de anticipat că va urma o înfruntare între ei, ce degenerează în încleștare și chiar în luptă. Vedem o scenă a ciocnirii celor doi în care se dezlănțuie de-a valma orgolii rănite, dezamăgiri și vorbe de ocară. Cearta pare așa de naturală că îți creează impresia că asiști la o improvizație actoricească ce te lasă pe tine, spectator, stors de vlagă și cu sufletul golit. Dar și cu gura căscată pentru performanța jocului. E o falsă impresie, căci regizorul și scenaristul Noah Baumbach (care a mai abordat tema aceasta a divorțului, ce pare că îl obsedează) a mărturisit că în scena respectivă totul a fost scris pînă în cel mai mic detaliu; fiecare cuvînt și fiecare pauză în vorbire au fost gîndite de dinainte. O fi, poate, semnul că în anumite momente de grație viața și arta se contopesc.
Nicole e actriță, Charlie e regizor de teatru. Aproape totul e teatral în Marriage Story: interioarele amintesc de decoruri de teatru, felul în care se mișcă actorii, de parcă ar fi pe scenă, mimica și gesticulația lor, mișcarea camerei de filmat. Utilizarea monologului e și ea formidabilă, tensiunea la cote înalte cînd camera e aproape lipită de fața actorilor. Totul e dureros de viu.
Decizia de a pune capăt mariajului îi aparține ei. Spune că se simte sufocată de personalitatea dominantă a soțului, care nu îi lasă loc să evolueze din punct de vedere uman și creativ. Se simte strivită. Dar asta nu înseamnă că nu mai ține la Charlie și că nu îi apreciază părțile bune. Există încă între ei afecțiune, prietenie, respect. Ba chiar și complicitatea pe care ți-o dă traiul în comun. Există însă și un copil, de 8 ani. De dragul lui, vor ca despărțirea să decurgă lin, să nu îl implice sau rănească și să rămînă prieteni. Ne putem însă despărți cu demnitate după ce ieșim cu inimile frînte dintr-o relație?
E extraordinar de uman și sensibil felul în care regizorul Noah Baumbach reușește să orchestreze Marriage Story. Emoționează pe oricine a trecut printr-o despărțire. Charlie și Nicole sînt niște persoane decente, cu suflet bun. Sînt și foarte buni părinți. Filmul însă descrie, cît se poate de cald și teribil de trist, felul în care divorțul poate scoate la iveală tot ce e mai rău în noi. Cea mai mare greșeală în interpretarea filmului ar fi să ne întrebăm cine e de vină în acest cuplu. Cine e responsabil de această situație absurdă, în care doi oameni ajung să se despartă, deși încă țin unul la celălalt? Vina nu cade exclusiv în cîrca unuia, de greșit au greșit amîndoi. Dar de judecat, nu poate fi judecat numai unul dintre ei. Filmul are grijă să ni-i prezinte balansat, fără să țină partea nici unuia dintre parteneri. Parcă e detectabilă în anumite momente o mai mare finețe în abordarea personajului masculin, însă e imediat compensată de grija cu care sînt aduse în față deruta și durerea soției.
Cronicile despre Marriage Story au observat deja asemănarea cu filmele lui Woody Allen (mie mi-a amintit și de extraodinarul Nader și Simin. A separation) și inspirația autobiografică pentru subiect: Noah Baumbach a divorțat în anul 2013 de actrița Jennifer Leigh și dacă e să îi dăm crezare, fosta lui soție a văzut filmul și i-a plăcut.
Regizorul nu e singurul care a fost ajutat de propria experiență în realizarea filmului. Laura Dern, avocata impetuoasă din film, a divorțat la rîndul ei, și dă naștere unui personaj ce întruchipează o întreagă castă de șacali, cea a avocaților de divorțuri, care nu urmăresc decît profitul. Scarlett Johansson a trecut chiar de două ori prin această experiență, iar Adam Driver provine dintr-o familie cu părinți divorțați. Toți trei fac niște roluri senzaționale în acest film, iar distribuția e completată de Alan Alda (parcă a trecut o veșnicie de cînd mă amuza foarte tare în M*A*S*H), aici în rolul unui avocat ce nu și-a pierdut umanitatea și atenția pentru client, și Ray Liotta, echivalentul masculin al teribilei Laura Dern.
Zilele trecute s-au anunțat nominalizările la Globurile de Aur 2020. Este un indicator pentru filmele care se vor lupta și pentru Oscaruri și se vor decerna în 5 ianuarie. Marriage story a reușit să adune cele mai multe nominalizări, 6 la număr, și să devanseze filme precum Joker, The Irishman sau Once upon a time… in Hollywood, pe care miza toată lumea. Povestea acestei căsătorii, care e de fapt povestea unui divorț, este în cărți la următoarele categorii: cel mai bun film dramă, cel mai bun scenariu, cel mai bun actor în rol principal într-o dramă (Adam Driver), cea mai bună actriță în rol principal (Scarlet Johansson) și secundar (Laura Dern) într-o dramă și cea mai bună coloană sonoră. Practic, lipsește doar regia, și ar fi fost lista completă, nici un film nu poate rîvni la mai mult.
Dacă se spune că cinematograful e iluzie și teatrul e viață, atunci Marriage Story e dovada că în unele momente granițele dispar, iar iluzia e percepută cu intensitatea vieții.
articol apărut pe liternet.ro
sursa foto: nytimes.com
