Ziua a 4-a la Astra Film Festival a fost despre curaj. Curajul de a lua o decizie și de a-ți urma neclintit drumul. Curajul de a lua o decizie și libertatea de a te răzgândi. Curajul de a-ți asuma consecințele.
Omul care a vrut să fie liber regizat de Mihai Mincan și George Chiper-Lillemark
Din 1965 și până în 1973, Cezar Mititelu a studiat timp de șapte ani la Facultatea de Filosofie din București, nu s-a angajat niciodată și nu a deținut nicio proprietate. A locuit pe unde a apucat și a trăit din banii pe care îi primea de la cunoscuți. Unii colegi de la filosofie îl găzduiau în camerele lor de cămin, iar Mititelu le schimba viețile. Din declarațiile cunoscuților lui, aflăm că Cezar exercita asupra lor o forță incredibilă care te obliga să-ți pui întrebări nu doar despre realitatea din Republica Socialistă România, ci și despre condiția umană din acel context și conceptul de libertate individuală. Adepți începuse să aibă destui, iar câțiva dintre ei ajunseseră să-și predea carnetele de partid. Cei mai mulți dintre cezariști nu îndrăzneau să-și părăsească familiile sau locul de muncă, să-i urmeze întocmai existența ascetică, profund eliberatoare.Ce este interesant e că Mititelu nici nu le cerea asta, sau orice altceva, ci acțiunile lor rezultau din internalizarea “învățăturilor” acestuia. Unii s-au sinucis, iar aici documentarul pune în discuție responsabilitatea umană a lui Cezar. Simplificarea vieții, eliminarea tuturor obiectele inutile de care omul se atașează orbește și care îi umbresc rațiunea și îl abrutizează, devenise pentru Mititelu o obsesie. Adepții lui începeau pe rând să își vândă din lucruri, să-și distrugă bunurile și să încerce să-și asume voluntar o existență simplă unde fiecare obiect e justificat. Cezar Mititelu și-a asumat misiunea de (e)liberator iar asta a însemnat totodată sacrificiu. Într-o scrisoare către mama sa, Cezar îi mărturisește:
„Cât privește drumul pe care sunt, dacă ne uităm cu ochii deschiși în jur, nu toate drumurile adevărate au consecințe plăcute”. Cei care l-au urmat au dus o viață marginală, mizeră. O zic chiar ei cu un soi de mândrie și totodată resemnare.
Când un grup de studenți la filosofie și-au dat demisia din U.T.C., Mititelu a fost arestat și trimis la secția psihiatrică a penitenciarului Jilava cu pretextul de a-i fi cercetată capacitatea de muncă. Aici aflăm despre relația de prietenie a lui Cezar cu misteriosul scriitor Alexandru Monciu-Sudinski care face greva foamei în semn de protest anunțând postul de radio Europa Liberă și Amnesty International. Mititelu este astfel eliberat în 1978 după 32 de zile de reținere.
Cezar Mititelu, acest cinic magnetizant este Omul care a ajuns să fie liber. Liber de constrângeri, de sistem, de societate, de el însuși. S-a sinucis în 1999.
Las mai jos o scurtă povestire de Sudinski pe care vă invit să o citiți în contextul documentarului:
Una Primavera
În Una Primavera, camera ne oferă un unghi intim din viața Fiorellei, mama regizoarei Valentina Primavera. Suntem aduși din nou în fața violenței domestice, de data aceasta mai aproape de noi, într-un orășel mic din Italia. După patruzeci de ani de abuzuri, Fiorella ia decizia să-și părăsească soțul, se urcă în avion și aterizează la Berlin unde rămâne pentru câteva luni în apartamentul fiicei sale. Valentina își urmează mama înapoi în Italia și documentează cu candoare inițiativa Fiorellei de a-și părăsi casa pentru care a muncit întreaga viața și greutatea desprinderii acesteia de gospodăria care i-a definit întreaga existență.
Fiorella, mamă a trei copii, casnică până de curând, și-a investit toată atenția în familia sa, precum și în obiectele și proprietățile sale. Asta a făcut întreaga viață și, deși nu putem condamna o femeie și o mama pentru plăcerea de a avea grijă de alți oameni, nu se poate nega faptul că dacă acest rol nu ar fi atribuit încă de la naștere, dacă nu ar fi reprodus la toate nivelurile societății, de la familie, educație, serviciu, religie și până la orice altceva, poate lucrurile ar sta cu totul diferit. Însă documentarul relevă ceva și mai cutremurător și anume faptul că, în afară de tânăra regizoare, sora ei împreună cu fratele ei și soția acestuia duc vieți identice cu ale parintilor lor, cu foarte mici diferențe de nuanță. Femeile apar în film doar gătind, punând masa și călcând sau întinzând rufe.
În cadrul Q&A-ului de la finalul filmului, editorul Federico Neri ne mărturisește că printre cele mai frecvente reacții ale publicului după vizionarea filmului constau în stupefacția că așa se întâmplă lucrurile altundeva, mai puțin la noi în țară, mai puțin într-o țară occidentală în secolul XXI.
La Sibiu tocmai s-a încheiat Festivalul Egalității de Gen, organizat de asociația ALEG și, așa cum s-a întâmplat în ultimii ani, printre filmele ecranizate s-au regăsit multe care au prezentat în diferite moduri violența de gen și cât de adânc este înrădăcinat în obiceiurile noastre sistemul patriahal (vezi Violența Domestică a lui Wiseman).
Fiorella e în prezent înapoi în casa ei, alături de soțul ei abuziv. Valentina îi dedică acest film de debut și îi transmite cât e de frumoasă.
