Fără o selecție prealabilă atent documentată și nereușind să intru la Distanța dintre mine și mine (unde nu am mai găsit loc), cea de-a treia zi din Astra Film Festival a arătat pentru mine cam așa.
Zidul
Filmat în 1989, filmul lui Jürgen Böttcher ne oferă o incursiune adesea ludică și întotdeauna profund umană a perioadei imediat următoare căderii Zidului Berlinului. Sub zgomotul utilajelor oficiale și al daltelor curioșilor, turiștilor și bișnițarilor zidul e destrămat bucățică cu bucățică. Piesele cu puțin graffiti pe ele valorează 10 mărci, cele mai mici și nesemnificative între 2 și 5. În această atmosferă de euforie și încredere în viitor Jürgen Böttcher urmărește cu candoare (și poate uneori puțină ironie) oamenii care se perindă pe de-o parte și pe alta a Porții Brandenburgului, jurnaliștii și fotografii disperați să prindă cele mai curioase ipostaze, turiști, soldații din est care încă patrulează, artiști, tineri, îndrăgostiți. Două scene mi s-au întipărit plăcut în minte, primul este cel în care o tânără foarte drăguță din vest intră în vorbă cu un la-fel-de-tânăr soldat din Est și ajung să-și de-a întâlnire în următoarea seară. A două cuprinde filmările de la Revelionul din 1989 în care vedem germani, americani și italieni sărbătorind haotic dar frumos, o imagine incipientă a multiculturalismului înfloritor care a transformat Berlinul într-unul din cele mai efervescente orașe din Europa.
Procesul lui Ratko Mladic
Henry Singer și Rob Miller ne aduc față în față cu generalul sârb bosniac Ratko Mladić la procesul de dinaintea condamnării acestuia, proces care a durat mai bine de cinci ani. Verdictul a venit în 22 noiembrie 2017 la Tribunalul Penal Internațional de la Haga când Mladić a fost găsit vinovat de genocid și crime împotriva umanității. Documentarul surprinde pe de o parte familia și apropiații lui Mladić care participă la ceremonii naționaliste în care generalul este omagiat, precum și pe avocații acestuia care încearcă, cu reală încredere și dedicare, să demonstreze că Mladić nu a fost implicat direct în masacrele de la Srebrenica unde cel puțin 7000 de bosniaci musulmani, copii și bărbați, au fost uciși cu brutalitate. În cealaltă parte, camera pătrunde în culisele acuzării, unde o mână de judecători, cu un maldăr de dovezi de care cu greu s-au putut distanța emoțional, încearcă să obțină pedeapsa maximă pentru cel mai căutat criminal de după al doilea război mondial.
Capturile video cu bărbați musulmani sechestrați îți taie respirația pentru că aduc atât de mult cu lagărele de concentrare din perioada nazismului. În boxa martorilor o femeie ai cărei soț și copii au fost uciși răspunde interogatoriului apărării cu suferință vizibilă și neclintită certitudine. Pentru ea, nu există niciun dubiu și este de-a dreptul scârbită de modul în care avocatul apărării încearcă s-o manipuleze. O fiică primește după mai bine de douăzeci de ani osemintele tatălui găsite în una dintre gropille comune. Cămașa purtată de acesta arată că tatăl său a fost împușcat din față cu o mitralieră iar gloanțele i-au ieșit prin spate. Pentru ea, nu există niciun dubiu. Cu o falsă criză de hipertensiune și un acces de furie caracteristică, Mladić primește pedeapsa maximă: închisoare pe viață. Cazul ne pune încă o dată pe gânduri în legătură cu ar putea sau ar trebui să însemne justiția și dreptatea.
Acuarela
În categoria Mari Maeștri, îl regăsim peVictor Kossakovski care ne aduce pe ecran o explozie de culori, forță și texturi unde apa este vast personaj principal, iar oamenii figuranți. Asemenea unui caleidoscop acvatic camera explorează mai întâi nesfârșitul lac Baikal și dedesubturile acestuia unde gheața relevă crevase strălucitoare și cristale gigantice interminabile (plus mașini scufundate, despre care putem doar să ne imaginăm cum au ajuns acolo). Acuratețea și claritatea imaginii ne poartă apoi într-o călătorie adesea abstractă a unduirilor apei și naturii în mijlocul oceanului unde valurile par să se răstoarne peste noi din ecran. Pe tot parcursul filmului ai tendința să-ți ridici capul și să încerci să rămâi la suprafață în această experiență sufocantă și copleșitoare deopotrivă.
De la un punct încolo estetica filmului mizează pe sublimul forței de nestăpânit a valurilor tot mai mari și a sunetelor asurzitoare ale apei omniprezente, întretăiate de rockul instrumental al trupei Apocalyptica. Dincolo de tema schimbărilor climatice care începe să ne bântuie odată cu imaginile primelor calote glaciare desprinse de ghețari și culminează cu uraganele de pe coasta de vest a SUA, Kossakovski pare să ne prezinte o idee de natură care depășește fără remușcări limitările moderniste de tip natură vs. cultură (sau chiar subiect și obiect) și ne arată din plin oroarea filosofică pe care abia recent am început să o experimentăm, aceea de a ne desprinde de punctul de observație strict uman și de a căuta să înțelegem lumea-fără-noi.
de Alexandra Coroi
sursa foto: variety.com
