de Iris Ordean
La începutul lunii martie 2020 eram în vizită la o prietenă artistă în Bucureşti, în drumul meu spre un oraş din Europa, unde locuiam la acea vreme. Îmi amintesc şi acum în detaliu, trăind pentru prima dată momente de îngrijorare, citind împreună ştirile care deveneau din ce în ce mai neliniştitoare. Parcă şi acum o văd pe prietena mea devorând articol după articol, schimbându-şi poziţia pe scaun odată la câteva minute, şi întrebându-mă: „Dacă e aşa de grav cum se zice, noi, ăştia din branşă, din ce vom putea trăi?”…
… doi ani mai târziu, stăm martori la felul în care pandemia şi criza mondială au remodelat radical şi pe alocuri iremediabil scena culturală şi artistică internaţională. Deşi printre cele mai versatile domenii, şi în ciuda faptului că este demonstrabilă deja de câţiva ani condiţionarea „reuşitei” pe plan internaţional de nomadismul cultural, trecerea forţată la digital din pricina situaţiei sanitare a zguduit din temelii sectorul artelor creative. Cum ne-a afectat pandemia, şi ce modalităţi de supravieţuire a trebuit să găsim în acest timp? Ce înseamnă trecerea (aproape exclusiv) în mediul online pentru felul în care creăm şi experimentăm artă de doi ani încoace? Pentru a răspunde unor astfel de întrebări, am ales să vorbesc cu trei reprezentanţi din diferite zone de creaţie, cu care am lucrat în ultimele luni în format online şi offline.
Primii doi, Alexandra Coroi (foto sub text, n.r.) şi Yotam Schlezinger, au alcătuit un tandem creativ în cadrul rezidenţei digitale CoLaboratory 2.0., care a avut loc exclusiv în mediul online. Iniţiată de Goethe-Institut şi organizată de Centrul Cultural German din Sibiu, rezidenţa a propus fiecărui artist participant să găsească soluţii de creaţie artistică pe sunet şi video, adaptată unei metodologii de lucru online. Cu toate acestea, artiştii au avut în vedere ca produsul artistic – în acest caz o instalaţie multimedia de video şi sound art – să aibă aplicabilitate în mediul fizic, adică să poată fi expusă şi vizitată într-un spaţiu din Sibiu. Pentru Alexandra şi Yotam, rezidenţa digitală CoLaboratory 2.0. a fost prima experienţă în acest format din cariera lor de până acum. „În cazul specific al rezidenţei CoLaboratory 2.0.”, spune Yotam, „conceptul de schimb creativ online a avut foarte mult sens, în special datorită faptului că nu a existat o suprapunere ce putea incomoda procesul creativ al fiecăruia dintre noi; eu mă ocupam de partea de sunet, iar Alexandra crea montajele video. Colaborarea principală consta în a ne oferi reciproc feedback, prin toate platformele pe care le-am avut la dispoziţie (Skype, WhatsApp, e-mail). Am convenit de la bun-început să ne întâlnim o dată pe săptămână (la început chiar şi mai des), pur şi simplu să vorbim despre orice subiect ne trecea prin cap. Din cauza faptului că Alexandra şi cu mine nu ne cunoşteam înainte să începem rezidenţa, a fost extrem de important să putem găsi un limbaj comun, în afara muncii propriu-zise. A fost crucial, şi sunt foarte bucuros că ne-am potrivit încă din primele momente în care am început să lucrăm împreună.”
Munca curatorială hibridizată între online şi offline în cadrul aceluiaşi proiect a devenit în ultimii ani o practică extrem de comună în branşa artistică, iar asta implică crearea şi adaptarea unor condiţii propice dezvoltării optime a tuturor participanţilor în proiect. Diferenţele iminente care apar în cazul metodologiei artistice, sau în procesul de organizare al unei expoziţii la care participă artişti online sau cu prezenţă, nu trebuie nivelate; munca e cea care trebuie adaptată şi contextualizată fiecărei situaţii în parte – acompaniamentul curatorial se manifestă diferit în cazul unui performance organizat în spaţiul expoziţional în prezenţa artistului, faţă de instalarea unei lucrări video trimise online, de exemplu. Iar artiştii sunt sensibili la astfel de diferenţe. Alexandra, spre exemplu, îmi povesteşte că „foarte multe idei au apărut din momentul în care am putut lucra şi experimenta în spaţiul expoziţional şi tot atunci au fost setate şi detaliile tehnice finale.” În ciuda unei colaborări fluide în mediul online, pentru Alexandra, procesului creativ îi este de nelipsit „prezenţa în locul de expunere”, similar procesului de încercare şi eroare (i.e. trial and error). „Locul”, continuă ea, „trebuie familiarizat, şi într-un sens însuşit, astfel că spaţiul are nevoie să fie cartografiat de ochiul creativ care observă, atinge şi simte fiecare colţ din încăpere”. Din punct de vedere organizatoric, pentru expoziţia Perpetual Grains a celor doi artişti, care şi-a găsit un loc de manifestare în cadrul evenimentului naţional Noaptea Albă a Galeriilor, prezenţa unuia dintre artişti în repetate rânduri în spaţiul expoziţional a fost foarte importantă. Despre absenţă, tot Yotam spune: „Provocările lucrului exclusiv online apar atunci când produsul final este menit să fie expus sau arătat în afara mediului online. Am simţit că a trebuit să fac anumite compromisuri tehnice şi artistice referitor la felul în care pot aduce lucrarea la o formă de prezentare. Dacă aş fi avut şansa să fiu prezent la instalarea expoziţiei, m-aş fi gândit la forme mai creative de a integra sunetul în expoziţie. O situaţie ideală ar fi fost crearea conceptului de bază şi a majorităţii materialului online, iar apoi prezenţa în spaţiu o săptămână pentru instalare”. În pofida posibilităţilor pe care mediul online ne deschide, prezenţa fizică rămâne uneori o nevoie intrinsecă, care aduce acea sensibilitate absolut necesară, ce face din patru pereţi un spaţiu „trăit”, „simţit” şi viu.
Prezenţa fizică rămâne un aspect important atât în expoziţii, cât şi atunci când vorbim despre diseminarea unei idei sau despre cifra de profit. În cazul Ştefaniei Dinea, designerul companiei de 3D-printing DineaDesign, originară din Sibiu şi care activează în Stockholm, ultimii doi ani au adus cu sine schimbări majore în privinţa promovării şi comercializării produselor semnate DineaDesign, faţă de un public deja pe alocuri sceptic în privinţa shoppingului online de nişă.
Ştefania explică: „După ani de campanii publicitare cu 3 la 9.99 lei şi tot felul de invenţii sau plase luate pe site-uri binecunoscute, care au dat un nume rău shoppingului online, să găseşti oameni educaţi în ale platformelor online ca posibili clienţi este mai greu decât să îţi expui marfa într-un butic sau la un târg creativ local. În momentul în care carantina a presupus închiderea buticurilor şi a brandurilor high-end, s-a creat un efect de domino care s-a resimţit în parteneriatele mele cu alte entităţi profesionale şi m-a forţat din punct de vedere financiar să fac cât mai mult din puţinul disponibil şi să regândesc ceea ce vreau cu adevărat să fac.” Cu toate acestea, pandemia i-a oferit ocazia să se reinventeze: „cel mai mare plus al pandemiei a fost restructurarea serviciilor oferite de anumiţi profesionişti […] Dintr-o dată toate trenurile au început să tragă în gara digitalului pentru a face schimb de servicii. Am beneficiat enorm de această oportunitate şi pentru un an de zile am colaborat cu curatoarea Iris Ordean la schimbarea look-ului comercial al afacerii mele cu bijuterii printate 3D, care nu mă mai reprezenta. Această colaborare m-a împins să creez constant şi m-a menţinut mereu în priză.”
Provocarea proiectului @dineadesign nu a avut legătură cu metodologia de lucru, ci cu algoritmul reţelelor de socializare pe de-o parte, pline de informaţie acum mai mult ca niciodată, şi a atenţiei tot mai scăzute a utilizatorilor – potenţiali clienţi, tocmai din cauza dificultăţii de a filtra noianul de informaţie. Pandemia nu a reorganizat doar conţinutul în motoarele de căutare, ci a semnalat şi o nevoie de reinventare a felului în care comunicăm cu mediul digital. Soluţia încă se caută. Până atunci, Ştefania ne sfătuieşte ca acum, mai mult ca oricând, să menţinem o rutină sănătoasă în dinamica muncii de acasă: „În timpurile digitale pe care le trăim, multă lume ignoră delimitarea dintre timpul de muncă şi timpul personal. De multe ori pentru că li se permite. Să învăţăm să zicem nu, să stabilim de la începutul unei colaborări timpul necesar pentru un serviciu pe care să îl şi respectăm, e un drept pe care trebuie să ni-l exercităm la fel ca şi dreptul de a spune nu, nu pot, nu am timp, nu îmi doresc aşa ceva”.
*Articol publicat în Capital Cultural nr. 29.
