De vorbă cu dr. Elena Bouleanu, psiholog clinician principal autonom
de Oana Ciucă Lázár și Dani Gheorghiu
Când am invitat-o pe Elena Bouleanu să povestim, eram într-o perioadă optimistă, tocmai ce trecuse perioada de izolare, cazurile erau mai puține și fiecare dintre noi încercam să ne reluăm activitățile, obiceiurile, aproape la fel ca înainte. Pe mulți dintre noi, pandemia ne-a pus în situația de a fi mai mult cu noi înșine, de a reflecta, de a schimba sau de a accepta. Orice întâlnire cu o cunoștință începea cu întrebarea „pentru tine cum a fost în izolare?”. Și-am conștientizat că s-au oprit în loc proiecte, deadline-uri, întîlniri, am avut mai mult timp pentru noi și pentu cei din jur, dar problemele n-au rămas în același stadiu, ci s-au adâncit mai profund, în multe cazuri. Elena îmi spune că această perioadă a făcut-o să-și schimbe părerea despre intervențiile online de psihologie și psihoterapie. Nu și-a întrerupt activitatea pentru că oamenii care veneau și până atunci la terapie au avut nevoie și mai mult de o persoană care să îi asculte și să le spună că e normal să le fie greu sau să se simtă copleșiți.
Elena Bouleanu este psiholog clinician principal autonom, este doctor în psihologie, psihoterapeut și cadru didactic la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu. Are o experiență de aproape 17 ani în domeniu, iar înainte de psihologie a fost mai bine de 13 ani asistent medical – Chirugie Pediatrică.
„Trecerea către psihologie a fost o construcție de mai mulți ani. Însă momentul declanșator a fost un eveniment dramatic în secția de chirurgie copii și atunci mi-am zis că e momentul să mă ocup de altă parte a oamenilor.”
Am pornit la drumul nostru cu tot felul de întrebări, din toate zonele. De la cum e să fii psiholog în vreme de pandemie, până la cum să ne comportăm cu cei afectați de depresie, cum s-a schimbat relația părinte-copil sau relația de cuplu.
Cum vedeai înainte de pandemie ședințele de terapie online?
Elena Bouleanu: Nu credeam că e o alternativă sustenabilă. Am constatat însă că e mai bine decât nimic. După perioada cuprinsă între 25 martie – 18 mai, în care munca mea s-a desfășurat exclusiv online, am ajuns la concluzia că e cu mult mai bine decât nimic. Bineînțeles că e o categorie de intervenții mult mai greu de făcut în mediul online sau aproape imposibil, aș spune, pentru că este nevoie de prezența fizică a persoanei.
Constituie o barieră dispozitivele electronice?
Elena Bouleanu: Da. După ședințele online, constatam că sunt cu mult mai epuizată decât în cabinet. Deoarece unele procese ce aveau loc în cabinet erau automatizate de către creierul nostru, prin observarea unor micro mișcări, spre exemplu. În cabinet, nu le mai gândim conștient, creierul nostru le procesează automat. În online, în schimb, nu se mai întâmplă aceste lucruri. Sau e complicat de gestionat un moment în care o persoană are o descărcare emoțională și îți pică netul.
S-a întâmplat?
Elena Bouleanu: Da. Dar spuneam mai devreme că am un cuvânt cheie: adaptare. Ne adaptăm. Lucrăm cu ceea ce avem, atunci și acolo la dispoziție. Eu obișnuiesc să spun: „Viața nu e un coș cu fructe proaspete”. Vine cum vine ea. Uneori ca tăvălugul, alteori ca o mângâiere.
Ați avut și conversații telefonice cu pacienții dumneavoastră?
Elena Bouleanu: Da, am avut și acest tip de intervenție, rareori, dar am avut. Atunci când clientul nu a avut nicio variantă de a intra în online și era nevoie de intervenție. Atunci când îl auzeam că spune am nevoie să aud o voce care nu mă critică, care nu încearcă să nu-mi dea toate sfaturile din lume. Am nevoie de o ureche care să asculte, de o minte mai limpede. Cerea o voce care să spună: „Nici măcar nu pot să îmi închipui cât de greu este pentru tine. Dar sunt aici, spune-mi cât îți este ție de greu.”
Cum s-a schimbat dinamica cazurilor din martie până acum? Au apărut altfel de probleme?
Elena Bouleanu: A apărut și categoria clienților cu anxietate și atacuri de panica, cu tema pandemiei, să spunem, generic. Persoane în cazul cărora se manifesta teama de a-și pierde controlul, teama de a-și pierde viața. Am avut de asemenea, o serie de cereri din partea unor cadre medicale, de intervenția în criză, care literalmente spuneau: „Îmi este teamă că voi lua acest virus și voi muri”.
Cum a fost revenirea în cabinet?
Elena Bouleanu: A fost dificil din două perspective. Odată pentru că trebuia să revin în alți parametri decât cei din care plecasem. Mă refer aici la purtarea măștii. Apoi, a fost nevoie să regândesc felul în care văd eu clientul, corelat cu felul în care mă vede clientul pe mine, ca psiholog, cu masca pe față. Nu am făcut, însă, rabat de la această regulă. În cazul copiilor, purtăm vizieră. E o altă perspectivă. A fost, de asemenea, dificil pentru că suntem cu toții oameni, înainte de orice. Bineînțeles că exista o anumită preocupare pentru o anume infectare și de a nu fi un vehicul pentru ceilalți. Am spus că a fost o preocupare, nu neapărat o temere sau o îngrijorare. Atât cât să fii funcțional, suficient de vigilent pentru a lua măsurile adecvate. Nu pentru a intra într-o formă de izolare completă, însă nici să eludezi cu totul niște reguli raționale, de interacțiune în vremurile astea.
S-a schimbat dinamica cuplului o dată cu pandemia?
Elena Bouleanu: E un domeniu tare interesant de explorat. Din experiența mea, având câteva cupluri în cabinet, pot spune că această apropiere obligatorie a ajutat. Chiar dacă acest „a ajutat”, a însemnat de fapt o recrudescență a problemelor. Cel puțin, le-au scos în discuție. Le-au scos pe masă. Au fost puși față în față și nu au mai avut încotro. Cred că a fost o perioadă bună pentru cei care au vrut să lucreze la problemele lor. Cei care nu au vrut să lucreze…Au stat în cameră și n-au lucrat.
Dar relația părinte-copil?
Elena Bouleanu: Auzeam tot felul de glume în care părinții spuneau: „Luați-i la școală, luați-i la școală!”. Pentru un părinte care este și angajat de acasă și este și părinte 24 din 24 de ore, copilul fiind prezent în mod constat, a fost și este extrem de dificil. Părinții putând fi considerați eroi. Știu multe familii în această situație. Făceam terapie și se vedea copilul în spate, fie dormind, fie jucându-se, fie spunând: „Mama, hai joacă-te cu mine”. Acolo chiar a fost nevoie de cineva care să-i asculte, de cineva care să le spună: „Știu că ești copleșit. Uită-te la mine și spune-mi cât ești de copleșit!”. Nu aveau nevoie să audă: „Nu mai fi copleșit!”. Oamenii au nevoie să spună cuiva cât de greu le este.
Aflându-ne la capitolul familie, Elena sunteți mamă a doi copii. Cum se împacă cariera de psiholog cu cea de părinte?
Elena Bouleanu: La un moment dat, unul dintre băieții noștri ne-a spus: „Nu puteam să am și eu o mamă normală?! Trebuia să fii tu psiholog.” Făcusem o greșeală atunci, pentru că făcusem pe psihologul acasă. Ceea ce nu se face. Din fericire, am primit repede replica și am putut să mă repliez. Ne mai scapă. De altfel, ca în multe alte profesii, este vorba de abilitatea de a-ți limita cele două identități, cele două eu-uri. Acela profesional și acela de părinte. A fost, să spunem, o șansă de a construi competențe de viață pe care poate alte profesii nu ți le oferă. O profesiune tehnică, spre exemplu. Dar am învățat să las la cabinet ce ține de cabinet și să nu iau acasă. L-am auzit într-un interviu pe profesorul Mircea Miclea spunând „După o zi de psihoterapii, îmi ia o jumătate de oră să mă prindă sufletul din urmă”. Este nevoie de acest timp de repliere și este un proces obligatoriu.
Ce simțiți că v-au învățat copiii?
Elena Bouleanu: Avem șansa, ca familie, să avem două experiențe foarte diferite cu cei doi băieței ai noștri, unul dintre ei având Sindrom Down. De la fiecare dintre ei am învățat altceva. Am învățat acceptare, răbdare, faptul că primul lucru pe care trebuie să îl facă un părinte este să îi citească nevoia copilului. Și dacă îl iubești, pentru că de iubit îi iubim necondiționat, trebuie să citești nevoia copilului. Nu să ne raportăm la o reprezentare a noastră despre nevoia copilului. Spre exemplu, aveam nevoie ca acesta să mănânce frumos la masă. Nu, nevoia lui era să își automatizeze mișcarea de a duce lingura de la farfurie la gură. Povestea cu mâncatul frumos la masă era în capul meu. Am învățat să fiu atentă la nevoia lui.
Ca părinte cu copil cu sindrom Down, v-a fost greu raportat la relația cu oamenii, cu societatea?
Elena Bouleanu: Mi-a fost greu atâta timp cât eu nu am depășit toate fazele acceptării unui copil cu dizabilități. Cred că a ținut de mine, nu de oameni. Când nu m-a mai frustrat faptul că se uitau oamenii pe stradă după el, atunci am început să fiu bine.
Cum ați depășit acestă etapă?
Elena Bouleanu: Din păcate, în 1994 nu erau atâtea oportunități ca acum. Le-am căutat pe cele care erau atunci. Am încercat să luăm din fiecare experiență cu el ce era de învățat și să lăsăm deoparte ce era greu. Deoarece era foarte greu uneori. A fost crunt, uneori. Dar important este să rămâi din toată această experiență cu acceptarea faptului că a fost greu, într-adevăr, dar să îți rămână în minte nu că a fost greu, ci ce am învățat din faptul că mi-a fost greu, ca să îmi fie mai ușor data viitoare.
Cât de greu se face pasul spre psiholog atunci când conștientizezi că ai o problemă și ai nevoie de ajutor specializat?
Elena Bouleanu: Nouă ne place să spunem că momentul în care clientul a ajuns în cabinetul de psihologie nu reprezintă primul pas. El a făcut înainte câțiva pași. Primul pas este acela în care recunoști că ai o problemă. Al doilea pas este să îți dai seama că fie nu ai soluții, fie nu ai mai trăit evenimentul sau starea aceea în viața ta, fie că orice ai aplicat nu a funcționat. Faci lucruri, dar constați ulterior că nu funcționează. Al treilea pas, iar acesta este uneori un pas de ani, este acela în care accepți să primești ajutor.
Cât de greu le este persoanelor aflate în depresie să își dea seama că sunt în această stare?
Elena Bouleanu: Există un termen în patologie, numit debut insidios, asta înseamnă pe nebăgate de seamă. De foarte multe ori, oamenii ajung să trăiască stări depresive ani de zile. Se desensibilizează la tristețe, la suferință și ajung în stări de depresie profundă, afundându-se în fiecare zi câte puțin. De multe ori, cei de lângă noi sunt cei care ne oglindesc anumite stări, anumite dispoziții, anumite comportamente pe care le avem în stările depresive. Dacă acei oameni sunt alături de noi și ne spun în mod repetat sau sunt mai mulți oameni care ne spun în același timp că ceva se întâmplă cu noi, ori ne spun că remarcă schimbări în comportament necaracteristice nouă, atunci avem șansa să conștientizăm. Sunt multe feluri de depresie, după cum și modul în care conștientizăm este diferit.
Revenind la oamenii care vin la psiholog. Se tem că vor fi etichetați de cei din jur?
Elena Bouleanu: Da, sunt oameni cărora le e rușine. Sunt oameni, pe de altă parte, cărora le este frică. Sunt două sentimente diferite. Frică de a fi văzuți.
În copilărie, părinții au adesea tendința de a folosi acest cuvânt în educație. Într-un fel sau altul. Fie sub forma „Să îți fie rușine!”, fie „E rușine să…”. Vorbim, însă, de două direcții diferite. „Să îți fie rușine!” este o formă de agresivitate și cealaltă, în care „E rușine să…”, are legătură cu ce o să spună lumea.
O problemă mentală este mult mai des sau mai abrupt etichetată decât o suferință fizică. Oamenii tind să ascundă acest aspect. Uneori își ascund și lor faptul că ar avea o problemă. Se întâmplă de multe ori să se ajungă târziu la un psiholog.
Cum s-a schimbat perceptia față de psiholog comparativ cu anul 2010, să zicem?
Elena Bouleanu: Frecvența cu care oamenii se adresează unui psiholog s-a schimbat mult. Spun eu, din fericire, deoarece întâlnesc în diverse locuri discursuri care sună în felul următor: „Lasă că fac față singur. Nu e nevoie să merg la psiholog. Existau oameni și înainte care nu mergeau acolo și se făceau bine”. Acest „se făceau bine” e relativ. Nu știm cât de bine se făceau și depinde când plasăm acest „înainte”. Haideți să luăm jalonul acela cu România din 1989, înainte și după Revoluție. În țară, la momentul actual, sunt oameni care lucrează într-un ritm necunoscut generației părinților noștri. Mă refer aici la multinaționale. Vorbim și de afaceri private, oameni care lucrează 12-14 ore. Nu se întâmpla acest lucru cu o atât de mare frecvență înainte. Oamenii, în marea lor majoritate, aveau un serviciu și veneau acasă. Nu aveau acces la un așa de mare flux de mass-media din care să selecteze.
Cum ne afectează mass-media?
Elena Bouleanu: Consider acest consum neîngrădit de mass-media ca fiind o poluare informațională care produce poluare sentimentală. Oamenii sunt expuși unui flux format nu din informația menită să ne informeze, ci dintr-un zgomot de fond. Ne simțim copleșiți în acest proces de selecție a informației. De când a izbucnit pandemia am fost martora unor situații absolut aberante, în care oamenii au fost supuși unor non-informații masiv.
Ce putem face?
Elena Bouleanu: În primul rând, să încercăm să gândim cu mintea noastră. Să facem cu propria minte acest test al selecției. Bineînțeles, ar trebui să facem acest lucru încă din școală. Când spun școala, mă refer la copiii începând cu vârsta de 5 ani. Copiii au nevoie să fie învățați să gândească critic un eveniment, pentru a face o selecție cât mai precisă a surselor. Să spunem că o variantă ar fi raportarea la mai multe surse. Să nu ne raportăm la primul om. Există o serie de experimente faimoase în psihologie. Experimentul Milgram este acela în care oamenii devin foarte obedienți. Rezultatele au fost îngrijorătoare la vremea la care a fost făcut. Oamenii devin foarte obedienți atunci când identifică în persoana cuiva o autoritate. Apoi, mai este un experiment la fel de faimos, experimentul lui Asch, care studiază conformismul, un alt concept care ne face să ne simțim ca aparținând unui grup. Grupului de socializare. Nu degeaba se numesc astfel: grupuri. Cea mai mare parte a membrilor unui grup încearcă din răsputeri să rămână în grup prin aderarea la principiile grupului și astfel apare conformismul. Mă conformez culturii de grup. În momentul în care am o opinie divergentă grupului, mă poate costa asta. Oamenii tind, astfel să evite. Uneori, a gândi cu mintea mea, a gândi critic înseamnă a mă opune culturii de grup și asta trebuie să duc eu. Costul de a exista probabilitatea de a ieși din grup sau stresul datorat opiniei contrare a grupului. Cert este că în toate grupurile în care am fost, de câte ori am văzut în perioada aceasta un mesaj care făcea referire la opinia unei persoane, mergeam de îndată la surse și vedeam cine este respectiva persoană și ce autoritate are în domeniul acela. Dacă nu era o opinie împărtășită în mediul științific sau de specialitate, am făcut tot posibilul să iau poziție în grup și să spun; „Uite, nu este în regulă ce se afirmă, acestea fiind argumentele pentru care nu cred faptele expuse”.
Cu ce ați rămas dumneavoastră din toată această perioadă?
Elena Bouleanu: Cu un plus de reziliență. Reziliența este un termen frecvent folosit în psihologie, în special în psihologia pozitivă, o paradigmă destul de nouă. Reziliența apare doar după ce treci prin greu. Am rămas cu câteva lecții de așa nu. Una dintre ele ar fi de a nu mai gândi despre un tip de psihologie, un tip de intervenție drept așa nu, așa ceva nu se face. Ci uite că da, există. Am rămas cu aceast automatism de păstrare a unei igiene minime, de a mă spăla pe mâini de fiecare dată când intru în casă. M-a făcut, iarăși, să mă gândesc la chirurgii care poartă mască câte 12 ore și la faptul că nu e atât de greu să o purtăm la rândul nostru în diferite momente din zi. Am reflectat asupra distanțării fizice, distanțare de care avem nevoie în această perioadă. Dar asta nu implică și distanțare emoțională.
Câteva sfaturi pentru cei care nu își găsesc locul ori drumul după toată schimbarea aceasta?
Elena Bouleanu: Nu am sfaturi, doar câteva sugestii. Să facă lucruri care au sens pentru ei. Să caute din mai multe surse o informație. Să accepte atunci când nu avem soluții, dar că ele probabil există undeva în jur, poate în postura unui prieten mai competent. Apelez la el. Să nu căutăm extraordinarul, pentru că extraordinarul se întâmplă precum un foc de artificii și doar atât. Da, să ne bucurăm de extraordinar dacă el există în viața noastră, dar să căutăm ceea ce este normal.
*articolul face parte din ediția tipărită Capital Cultural nr. 24.
