Ofelia Popii: „Steaua asta este pusă pe pământ; ca să o văd, trebuie să aplec un pic capul”

O stea pe „Aleea celebrităților” în 2026 consfințește locul actriței Ofelia Popii în rândul marilor artiști internaționali, legați de Teatrul Național „Radu Stanca” și de Festivalul Internațional de la Sibiu. Mutarea sa recentă la Teatrul Național București o plasează, cu debutul pe „prima scenă” în rolurile celor două regine din Mary Stuart, în descendența valorilor teatrului românesc. Ofelia Popii privește celebritatea cu modestia ce-i alimentează pasiunea pentru scenă, iar dialogul nostru respiră această autentică onestitate față de arta sa, care se rafinează continuu prin alternanța rolurilor din teatru cu cele din film.

Oana Cristea Grigorescu: Ați părăsit Sibiul pentru a vă stabili în capitală în 2024 ca membră a trupei Teatrului Național București, unde jucați în trei spectacole puternice: Mary Stuart, în regia lui Andrei Șerban, controversatul Proorocul Ilie, în regia lui Botond Nagy, și recenta premieră Despre oameni, doctori și rinoceri, în regia lui Claudiu Goga. În ce direcție se îndreaptă cariera dvs.; ce a schimbat Bucureștiul în raportul cu scena și cu rolurile?

Ofelia Popii: Înainte de a veni la București, am jucat la ARCUB Cineva are să vină, spectacol pe care încă îl jucăm. Între timp, avem o coproducție între Green Hours și Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu, Aici, nu se simte, de Lia Bugnar. În plaja rolurilor, Mary Stuart e importantă pentru mine pentru reîntâlnirea cu domnul Andrei Șerban. Acesta a fost motivul principal pentru care am venit în București și, bineînțeles, și consistența rolului, precum și provocarea de a face două personaje în același spectacol. Încă de la casting, Andrei Șerban dorea ca actrițele să acopere ambele personaje-regine și știa că vom da cu banul și vom afla în direct, sub ochii publicului, ce rol vom juca în acea seară. Mi s-a părut o provocare excelentă.

Lucrasem în trecut cu domnul Andrei Șerban la Sibiu, în 2006, la Pescărușul, și la Teatrul Național din Cluj, în Don Juan în Soho, dar rolul acela l-am jucat foarte puțin. Îmi place că e un regizor curajos și foarte liber. Practic, îmi doream foarte mult să mă reîntâlnesc cu dânsul la o vârstă ceva mai matură, să văd cum aș înțelege eu această întâlnire acum, când sunt ceva mai experimentată.

Pot spune că pentru el am venit la Mary Stuart, fără gândul de a rămâne în București. Nici nu eram foarte hotărâtă, dar mi-am dat seama ulterior că e posibil să joc și la Sibiu, și la București, unde sunt multe teatre și, mai ales, teatre independente în care pot acoperi o zonă pe care nu am experimentat-o până acum.

Oana Cristea Grigorescu: Practic, v-ați întâlnit cu teatrul independent la București la unteatru, unde jucați din 2023 în spectacole studio semnate de Chris Simion Mercurian și Andreea și Andrei Grosu, cu subiecte inspirate de crize de familie, în care munca la rol se concentrează pe interiorizare și pe detaliul de joc, într-un fel ca la camera de filmat. Ce v-a oferit mediul independent bucureștean și în ce măsură aceste roluri și distribuțiile din filme au contribuit la decizia de a părăsi Sibiul?

Ofelia Popii: Da, am început să joc în independent dacă ne gândim la spectacolul MASS de la un teatru, care chiar astăzi e programat la noul sediu al teatrului. Pe de altă parte, acum lucrez la Grivița 53, unde vom avea o premieră în regia lui Botond Nagy, o adaptare scenică după Funny Games de Michael Haneke — un autor puternic și provocator și un film de referință, pe deasupra.

M-a interesat foarte tare zona asta de teatru independent pentru că aici lucrurile nu au amploarea producțiilor mari, puternice, îngrozitor de solicitante. Aici totul e în filigran; un alt tip de abordare, poate mai delicată, mai nuanțată, mai aproape de om. Iar prezența publicului e extrem de apropiată. Spectatorii stau foarte aproape de actor, sunt o prezență vie, pe care o simți acolo foarte puternic.

Știm că spectatorii există în fiecare spectacol, dar aici simți mai puternic faptul că suntem împreună într-o comuniune. În fiecare moment, clipă de clipă, sunt chiar acolo cu tine, lângă tine. Îi simți când plâng, îi simți când le vine să râdă, dar nu vor să deranjeze. Publicul e o prezență palpabilă, nu poți să pretinzi că nu există. Ești mai vulnerabil din cauza asta și, în același timp, mai responsabil.

E ca și cum aș merge de mână cu cineva și l-aș conduce prin toată experiența rolului, prin toate situațiile. În spațiile mici, intimitatea face toate trăirile pentru spectator mult mai accesibile decât într-un spațiu mai mare. Bineînțeles că se poate întâmpla lucrul acesta și într-o sală mare pentru cei din primul rând, poate. Dar acolo spectacolele sunt gândite astfel încât să aibă o amploare. Aici sunt dezgolite, fără prea multe imagini, fără prea multe instrumente sau tehnică.

otul ține foarte mult de poveste, de actor, de emoții. Dar și în scena mare este îngrozitor de provocator să joc Povestea prințesei deocheate, unde în spații foarte mari e extraordinar de solicitant să poți să ajungi la public. E o provocare imensă să răzbați, să transmiți dincolo de spațiu gânduri și emoții.

La fel de solicitant, dar în direcție opusă, este când e omul lângă tine. Simți chiar și o secundă în care se deconectează de poveste. Simți tot.

Oana Cristea Grigorescu: Revenind la două roluri importante la TNB în Mary Stuart, cum reușiți să intrați instantaneu în pielea personajului, aflând doar în momentul începerii spectacolului pe care din cele două regine le veți juca, ceea ce presupune o mobilizare emoțională și psihică foarte puternică.

Ofelia Popii: Nu vin setată sau pregătită, ci sunt deschisă pentru orice, accept orice vine. Din momentul în care am avut această experiență am folosit-o în toate rolurile și în toate spectacolele pe care le-am jucat ulterior. E nevoie de deschidere, cel puțin așa e pentru mine.

Raluca Aprodu spunea că o ajută foarte mult să vină pregătită pentru rolul Mary și ulterior face switch-ul spre Elizabeth. Având prima parte la dispoziție, ai timp să te conectezi la personaj. La mine nu prea funcționează metoda asta. Am încercat, dar am observat că cel mai bine este să mă aflu într-o stare zero în care sunt pregătită pentru orice.

Iar în momentul în care moneda cade pe o parte sau pe cealaltă, pur și simplu tracul de moment se canalizează spre emoțiile și frica pe care o simte Mary, cea care intră prima în scenă, sau pe un soi de senzație de forță interioară care o caracterizează mai mult pe Elizabeth. Pur și simplu e un switch interior care se produce în momentul în care cade moneda, pe care eu o văd și nu prea, pentru că sunt mioapă.

Mai mult, îmi dau seama ce rol voi juca când se înclină colegii mei. Mi se pare că văd, dar certitudinea nu o am. Am pățit să cred că am văzut ceva și urma să joc, de fapt, în celălalt rol.

Oana Cristea Grigorescu: Așadar, e un suspans total până în ultima secundă și o emoție suplimentară care vă mobilizează.

Ofelia Popii: Ai emoții foarte mari înainte de orice spectacol. Aici, emoția se declanșează mai mult în momentul în care se pornește destinul.

Pentru mine contează foarte mult în profilul celor două regine atât lucrurile comune, cât și diferențele. Comună e senzația de captivitate pe care o au amândouă și dorința de putere. Sunt femei inteligente, puternice și cu simțul umorului. Femei pătimașe, care iubesc mult și care au nimerit, datorită poate capriciului destinului, în poziții opuse. Dar dacă soarta ar fi hotărât altfel, cred că ar fi reacționat la fel una în poziția celeilalte.

Eu m-am hrănit din această forță a personajelor pe care am studiat-o. Forța aceasta mi-am făcut-o și mie cadou, pentru că nu mi se părea că sunt o persoană prea puternică. Probabil sunt, dar lucrând la aceste personaje și descoperindu-le colosala forță interioară, m-am hrănit și eu personal din ea.

Iar diferențele dintre ele țin de felul în care gândesc, de temperamentul lor, de felul în care istoria și trecutul lor…

Oana Cristea Grigorescu: Dacă ne oprim la controversatul Proorocul Ilie de la TNB în care jucați, cum a afectat echilibrul spectacolului contestarea unei părți a publicului? Spectacolul s-a lovit de o reactivitate neobișnuită a audienței și nu neapărat a audienței obișnuite, ci a unei laturi extrem conservatoare, care e tot mai vocală în societate.

Ofelia Popii: Nici măcar. Cei mai mulți dintre cei care au vociferat au fost cei care nici măcar nu au văzut spectacolul. A fost un fenomen absolut de manipulare. Chiar ușor amuzant, pentru că exact despre asta e vorba în spectacolul nostru: despre felul în care manipularea, lipsa de informație, de educație pot crea niște oameni care, dorindu-și să devină importanți, ajung să facă lucruri aberante.

Sunt foarte aproape de a-și dori să devină personajele biblice care îl răstignesc pe Iisus; aleg de lângă ei un Iisus care, deși le spune că el nu e ce cred ei, nu mai vor să îl creadă. Așa e și cu spectacolul nostru în acest scandal.

Noi am spus că nu avem nimic cu biserica, că vorbim despre niște oameni simpli, nu despre fețe bisericești și nu luăm în derâdere funcția bisericii sau personajele biblice. E vorba despre niște oameni mărunți, needucați, care interpretează greșit realitatea.

Oana Cristea Grigorescu: Ceea ce e foarte actual.

Ofelia Popii: Oamenii care ne contestă zic: „Nu e așa! Nu vrem noi să fie așa, fiindcă noi știm mai bine. Fiindcă noi n-am văzut spectacolul, dar știm mai bine.” A fost o situație halucinantă.

Oana Cristea Grigorescu: Iată, e extraordinar cum acest spectacol ne arată cum iese din scenă în societate tema manipulării. Și ne arată că putem fi victimele manipulării și în realitate.

Ofelia Popii: Și ne arată cum bulgărele se rostogolește și ajunge de dimensiuni uriașe și riscă să strivească oameni nevinovați. Am trecut printr-o perioadă în care viața ne-a dat peste nas un pic și ne-a arătat că se poate întâmpla chiar mai rău decât ne imaginăm noi pe scenă.

Oana Cristea Grigorescu: Dacă e să ne uităm la contribuțiile pe care le-ați avut în filme, la rolurile din filme, ce au adus ele jocului de scenă?

Ofelia Popii: Mi-au corectat niște tendințe de a exagera, care ajunseseră cumva printre instrumentele mele scenice, neobservate. Dar pe ecran, când te uiți la tine, totul se vede. Filmul m-a ajutat să mă întorc la simplitate și la un soi de rigoare.

Oana Cristea Grigorescu: La adevăr?

Ofelia Popii: E adevăr în tot și neadevăr în tot; și pe scenă și pe ecran adevărul se împletește cu neadevărul. Nu o să fie niciodată un adevăr de pe stradă, pentru că, culmea, nu pare adevărat pe ecran.

Oana Cristea Grigorescu: Acesta e rolul artei. Să sublimeze adevărul străzii și să-l reducă la esența umanității.

Ofelia Popii: Exact. Și asta m-a ajutat să interiorizez totul. Poate de asta îmi place atât de mult să lucrez și în spații mai mici. Iar acum mă aflu într-o astfel de perioadă tocmai pentru că în ultima vreme s-au împletit mai mult cele două, teatrul cu filmul, și poate de aici îmi vine iubirea pentru spațiile mici, pentru locurile mai intime care cer interiorizare.

Oana Cristea Grigorescu: Steaua de pe Aleea Celebrităților pe care o primiți anul acesta la FITS oficializează cumva statutul de celebritate. Statutul de vedetă vă așează pe o altă treaptă în raport cu propria persoană. Cum vă împăcați cu această idee?

Ofelia Popii: E bună expresia „Cum vă împăcați?”. Steaua asta este pusă pe pământ. Deci, e foarte reprezentativ că nu o să mă pierd în nori și nu o să am tendința să-mi ridic ochii sau nasul prea sus. Ca să o văd, trebuie să aplec un pic capul spre pământ. Așa că asta cred că trebuie și asta este atitudinea mea legată de orice recunoaștere.

Mă onorează extraordinar de tare și sunt recunoscătoare, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să rămân mai departe cu picioarele pe pământ și umilă. Sunt recunoscătoare pentru faptul că am putut să practic această meserie. Îmi amintesc de când eram în liceu, când nici măcar nu îndrăzneam să visez că o să fiu vreodată actriță.

Eu mă minunez periodic: „Măi, chiar mi s-a întâmplat, cum de am avut eu norocul ăsta?” E mult noroc și că am întâlnit oameni foarte valoroși și importanți, care m-au ajutat și au avut încredere în mine. Sunt foarte mulți oameni talentați, absolvenți de actorie sau copii care nu reușesc din motive care nu țin de talent.

Până la urmă, norocul nu e ceva în general, ci am avut norocul de a mă întâlni și de a ajunge într-un context foarte prielnic cu oameni foarte valoroși, aduși de domnul Constantin Chiriac, care, iată, a hotărât să-mi dea această stea la Sibiu. După ce am terminat facultatea, TNRS a fost primul meu teatru. Primul loc în care am venit mi s-a întâmplat să mă întâlnesc cu artiști colosali, într-un teatru aflat într-o etapă extrem de valoroasă. Cât noroc să ai!