Teatrul rom nu e nomad. Interviu cu Mihaela Drăgan.

Din anul 2014, există Compania de Teatru feminist rom „Giuvlipen”. A fost înființată de actrițe profesioniste de origine romă, fiind „un teatru cu și despre femeile rome”. Promovează arta romă contemporană și militează pentru înființarea unei instituții care să reprezinte comunitatea romă de la noi din țară. O instituție de stat, nu independentă, un teatru rom care să prezinte problematicile reale cu care comunitatea se confruntă.

Mihaela Drăgan este parte a „Giuvlipen”. O actriță romă care colaborează cu Teatrul „Maxim Gorki” din capitala Germaniei și una dintre cele şase finaliste la Premiul Internaţional de Teatru Gilder/Coigney 2017, din New York. Dorește să schimbe percepția asupra femeii rome în societate. Crede că arta și teatrul pot schimba mentalități. Și mai crede în puterea exemplului și în comunitate.

Reporter: Giuvlipen se identifică cu feminismul. Spectacolele vorbesc despre femeile rome și fac vizibile experiențele lor comune: rasism, sexism, exotizare, patriarhat. „Gadjo Dildo”, de exemplu, vorbește despre sexualitatea romă, iar spectacolul „Del Duma” aduce în discuție căsătoria timpurie. Care sunt stereotipurile pe care încercați să le combateți?

Mihaela Drăgan: Giuvlipen propune prin spectacolele sale o viziune emancipatoare și afirmativă despre femeile rome. Ne-am dorit încă de la început să creăm o platformă în care experiențele acestora din urmă să fie reprezentate și făcute astfel mai vizibile. Este adevărat, din păcate, că trăim încă într-o societate în care spaţiul public este dominat de reprezentări stereotipice negative ale romilor şi ale experienţei lor, iar femeile rome nu scapă acestei false reprezentări. Femeia romă este redusă la diverse și nefericite clișee pe care le combatem prin piesele noastre de teatru: este sălbatică, pasională, nesupusă, are un limbaj vulgar, o frumusețe exotică. Pe de altă parte, alte atribute ale femeii rome, paradoxal opuse, populează de asemenea imaginarul colectiv al societății patriarhale în care trăim: virginitatea și puritatea în momentul căsătoriei, fidelitatea sau supușenia. Pe scurt, imaginea femeii rome e romantizată, nerealistă și oricare ar fi tipul de prejudecată prin care aceasta este reprezentată, nu poate coexista cu empatia și cunoașterea reală.

Posterul spectacolului „Gadjo Dildo”, realizat de Alex Horghidan

 De cealaltă parte, care sunt valorile comunității rome pe care doriți să le transmiteți mai departe?

Mihaela Drăgan: Compania noastră de teatru feminist rom promovează și produce cultură romă contemporană. Cultura romă este vie, dinamică, aparține timpului prezent și este racordată la realitățile vremurilor în care trăim. Contrar opiniei comune, cultura romă nu e doar tradițională și folclorizată. Transmitem mai departe idei ca dreptatea socială, egalitatea de gen și luptăm împotriva rasismului, homofobiei, sexismului sau clasismului.

La sfârșitul anului trecut, Giuvlipen a desfășurat proiectul „Teatrul rom nu e nomad!”. A avut loc un turneu în mai multe orașe din țară și a adus în discuție nevoia înființării unui Teatru Rom de stat. Cum ați gândit acest proiect? Care este scopul pe termen lung?

Mihaela Drăgan: Proiectul „Teatrul rom nu e nomad!” s-a născut dintr-o necesitate culturală importantă: inițierea unei discuții naționale despre primul teatru rom contemporan în România. În fiecare localitate în care am ajuns (Gheorgheni, Cluj-Napoca, Târgu Mureș, Iași și București), pe lângă facilitarea accesului publicului larg la spectacole care valorizează dramaturgia romă contemporană, am organizat câte o discuție despre oportunitatea înființării unui Teatru Rom de stat. Teatrul rom de stat este prima instituție culturală care își propune să reprezinte artistic comunitatea romă din România și problematicile reale cu care aceasta se confruntă și să promoveze arta romă contemporană. La discuții au participat profesionişti din teatru şi cultură, profesioniști în teatru minoritar, reprezentanți ai mass-mediei locale şi naţionale, reprezentanți ai ONG-urilor rome, alte asociații culturale și reprezentanți ai instituțiilor publice. Putem spune că am început deja să creăm un spaţiu de interes și sprijin pentru ideea noastră şi, sperăm noi, ca angajamentul din partea autorităților relevante să nu întârzie să apară.

 Spectacolul „Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa?” a pornit de la un caz real si vorbeste despre sinucidere ca formă radicală de protest pentru accesul la educaţie al absolut tuturor. De la premieră, l-ați jucat în mai multe locuri. Care a fost impactul asupra publicului? Mai ales în  comunitățile rome?

Mihaela Drăgan: „Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa?” este un spectacol intens, pentru că revitalizează povestea tragică a unei adolescente de etnie romă din satul Frumoasa, Harghita, care a fost găsită spânzurată în șura casei părintești. Toată lumea se întreabă de ce s-a sinucis această fată religioasă și aparent fericită și toți cei implicați au răspunsuri diferite la aceeași întrebare. Declaraţiile par toate adevărate, dar se contrazic între ele. Toată lumea pledează „nevinovat”, deşi toţi trăiesc cu sentimentul vinovăţiei. La final întrebarea rămâne deschisă și e o oportunitate pentru privitori să reflecteze la ea: cine este adevăratul vinovat pentru moartea Szomnei Grancsa? Publicul nostru a fost mereu impresionat de drama fetei, însă cel mai important credem că este realizarea complexității situației create de moartea ei, dar și complexitatea vieții ei, metaforă a vieții fetelor și femeilor rome, dublu oprimate de lumea patriarhală în care sunt obligate să trăiască. Pe de o parte  discriminarea de natură rasistă și sexistă din partea comunității dominante românești, pe de altă parte cea exercitată de către comunitățile tradiționale patriarhale rome. Credem că prin arta noastră reușim să fisurăm puțin câte puțin felul de a gândi al bărbaților romi, al neromilor sau felul de a se autopercepe în societate al femeilor rome.

Scenă din spectacolul „Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa?”, cu Mihaela Drăgan, Liana Ceterchi, Zita Moldovan, la Macaz – Teatru Coop. Foto de Steluța Popescu.

 Cum  definiți o comunitate? Ce bariere ați depășit de-a lungul timpului și ce bariere poate avea o comunitate? Ce putere are teatrul asupra schimbării mentalității unei comunități?

Mihaela Drăgan: Comunitate pentru noi are un aspect pozitiv. Comunitate înseamnă solidaritate, sprijin reciproc, suroritate și sperăm că prin arta pe care o aducem în fața publicului larg, reușim să exprimăm acest lucru. În mod tradițional comunitățile s-au creat și pe alte principii, la care, se presupune că toți și toate cele care fac parte, au aderat, voit sau nevoit. Barierele pe care sperăm că le vom trece – și în direcția cărora se observă o schimbare în bine la nivel global – sunt ale societății ca întreg și sunt foarte variate. Țin de rolurile de gen (cu care am fost așa de bine socializați, că avem de multe ori senzația că ne sunt inerente), țin de inegalitățile sociale care produc nedreptate socială, țin de capacitatea fiecăruia de a accepta diferențele, de a sancționa atitudinile discriminatoare etc. Și da, credem în puterea revelatoare a teatrului asumat politic și social, pentru că arta lucrează la nivel subtil și astfel, subiectele grele, dureroase uneori, pot fi primite cu mai multă empatie și deschidere.

 În prezent lucrați la Berlin, la Teatrul „Maxim Gorki”. Cum va simțiți acolo? Care sunt plusurile pe care vi le oferă teatrul din Berlin? Comunitatea de acolo?

Mihaela Drăgan: Teatrul „Maxim Gorki” este cel mai de succes teatru din Germania, un teatru de profesioniști și profesioniste. Mă bucur foarte mult că am avut ocazia să colaborez cu aceștia. Piesa „Roma Armee” este despre solidarizarea persoanelor de etnie romă împotriva rasismului instituționalizat și nevoia ca noi, romii, să ne dăm spațiu de a vorbi despre viețile noastre, despre prezentul și despre trecutul cu care ne-am confruntat și care este invizibilizat sau denaturat de discursul istoric hegemonic. Avantajul net pe care l-am simțit în Berlin este că există o deschidere instituțională și spre genul de artă și de discurs pe care îl producem cu Giuvlipen. Mai mult, societatea pare că a înțeles, într-un grad mai mare, că schimbarea trebuie să înceapă de undeva și că decât să o așteptăm să cadă din cer, e mai bine să înceapă cu noi. Și în România, deși am întâmpinat greutăți la început, credem că avem o șansă din ce în ce mai mare să popularizăm „teatrul revoluționar”, așa cum ne-a numit într-un articol agenția de presă Reuters.

Scenă de la premiera spectacolului „albastru/portocaliu”, cu Zita Moldovan, Claudiu Dumitru, Iulian Gliță, trupa Poetrip (muzica live), la Centrul de Teatru Educațional Replika, București, 2017. Foto de Larisa Baltă.

 Ce proiecte aveți în lucru?

Mihaela Drăgan: În acest moment, cu Giuvlipen suntem pe finalul turneului „Teatrul rom nu e nomad!”. În curând vom relua atelierele de teatru forum cu femei din comunitățile rome, din cadrul proiectului „Sasto Vesto”. La finalul lunii noiembrie voi participa împreună cu regizoarea Leonore Kaspar din Germania, la realizarea unui film, „Jakhalipen”, despre comunitățile de persoane evacuate din București din ultimii ani, cu precădere despre comunitatea evacuaților din strada Vulturilor, care a format o tabără de protest și rezistență pentru a-și recupera drepturile încălcate de autorități. Proiectul are și o a doua latură, o serie de seminarii realizate pentru jurnaliști, împreună cu membre ale Frontului Comun pentru Dreptul la Locuire, cu care dorim să discutăm despre maniera în care se discută în presa din România problemele sociale, mai specific, problema evacuărilor. De multe ori modul senzaționalist de a aborda astfel de teme, din păcate, este mai degrabă nociv și credem că merită chestionat.

 Ați fost una dintre cele şase finaliste la Premiul Internaţional de Teatru Gilder/Coigney 2017, din New York, care recompensează activitatea de excepţie a unor femei din întreaga lume, care s-au dedicat teatrului. Cum ați primit această recunoaștere internațională?

Mihaela Drăgan: Dacă ne gândim că o actriță de etnie romă reprezintă România – o țară cu multe probleme încă la capitolul discriminare, rasistă și sexistă – la un eveniment de asemenea anvergură, atunci pot spune că am realizat ceva important. E de asemenea important și ca romii și femeile rome să aibă modele pozitive, care să le dea încredere. La acest premiu reprezint toți romii, oriunde s-ar afla ei, nu doar România. În ultimul rând, această nominalizare la un premiu de teatru internațional este importantă pentru cariera oricărei actrițe, pentru că munca ta devine mai vizibilă și are șanse mai mari să i se ofere mai multă atenție și interes. Totuși, un lucru e sigur în ceea ce mă privește și aș putea spune asta și despre colegele mele: tot ceea ce facem, facem din credința sinceră că putem, cu teatrul, să schimbăm lumea în bine. Succesul este doar un produs secundar!  

*Interviu publicat și în varianta tipărită a revistei Capital Cultural, nr. 10.

**Foto reprezentativă: Mihaela Drăgan, Berlin 2017, foto de Nihad Nino Pusija.