Minodora Sălcudean în dialog cu Mihaela Miroiu
Cunoscută autoare de studii filosofice și politologice feministe, cu o îndelungată și prolifică activitate de profesorat universitar, dar și un reper de integritate în viața publică, Mihaela Miroiu vorbește deschis despre consecințele nefaste ale lipsei de educație pentru sănătate și viață privată, pornind de la câteva experiențe personale foarte dureroase.
Diagnosticată cu cancer de col uterin, apoi cu cancer de sân, ambele tratate, Mihaela Miroiu subliniază importanța capitală pe care o are cultura medicală a prevenției, într-o țară care ocupă locuri rușinoase în statistici europene privind sănătatea, în general, și sănătatea femeilor, în particular.
Minodora Sălcudean: Pentru început, ca să ne amintim de unde am plecat și de ce am ajuns în situația în care enorm de multe femei sunt reticente față de controlul medical sau chiar nepăsătoare în raport cu propria sănătate, spuneți-ne cum a fost înțeleasă și trăită experiența sexulității de femeile din generațiile anterioare?
Mihaela Miroiu: Pot să mă refer mai întâi la relația mea cu educația de acest fel: am fost crescută de străbunică și bunică. În vremea lor discuțiile explicite despre sex și sexualitate nu erau posibile. Dezbrăcatul complet în timpul actului sexual era de neconceput.
Îți spun un lucru care mi se pare îngrozitor: am întrebat câteva femei din satul meu (Sâncrai, jud. Hunedoara, n.a.) cum își controlau reproducerea pentru că aveau unul, doi sau maxim trei copii; una dintre ele mi-a spus: „numai fântâna din Valea seacă știe durerea femeilor din satul nostru”. Acela, presupun, era locul în care aruncau feții avortați.
Evident, bărbații nu știau nimic despre asta. Era o taină între femei care se susțineau și se ajutau reciproc. În acea lume subiectele despre sex erau complet tabu, ideea de plăcere sexuală femeiască părea o aberație. Se presupunea că femeile se crucificau, sacrificându-se pe altarul sexualității masculine, din datorie conjugală.
Știm că regimul comunist a întărit această mentalitate și a făcut din sexualitate un generator de frică permanentă și, implicit, de rușine. Ați fost adolescentă și ați crescut chiar în perioada aceea teribilă de după odiosul decret 770 din 1966.
Mihaela Miroiu: Da, în codul familiei, în comunism sexualitatea făcea parte din datoriile conjugale. Asta, de exemplu, excludea categoric ideea de viol marital. Dacă e obligație, o faci. Astfel că femeile nu puteau reclama un eventual abuz. Trebuie să ne gândim la un gen de sexualitate care a fost sistematic tăcută, controlată, hiper-reprimată. Vorbesc despre cazul generației mele.
Am avut totuși șansa de a primi niște informații minimale legate de sarcină. De câteva ori, în liceu, pe la 15-16 ani, au venit părinți medici ai unor colegi, sub pretextul că ne fac educație pro-natalistă. Discuțiile au avut loc numai cu fetele, pentru că, de fapt, era educație despre sarcină.
Ni se desena calendarul pe tablă și ni se vorbea despre perioada fertilă și zilele așa-zis sigure. Iar acesta era genul de subiecte care nu-i privea pe băieți, pe bărbați, în genere. Inclusiv când femeile rămâneau însărcinate involuntar era treaba lor. Le privea cum se descurcau.
Adică, o educație tacită a bărbăției nepăsătoare la consecințele sexului. În toată viața mea de puberă și adolescentă, mama, care era învățătoare, nu a discutat astfel de subiecte cu mine. Când mi-a venit menstruația, reacția mamei, care s-a-nroșit toată când i-am spus, a fost ceva de genul: vai, ai devenit femeie, ce îngrozitor!
Apoi, mi-a vorbit despre sex ca despre o imensă rușine și mizerie care li se-ntâmplă femeilor și de care ar fi bine să se păzească. Am fost o generație care a crescut cu spaima-n suflet. Prin urmare, nu doar în cazul meu, ci în toată generația mea, mamele nu prea erau o resursă educațională în ceea ce privește sexualitatea. Tinerețea mea a fost marcată de acel decret.
Cum ați simțit și cum v-a afectat, în timp, lipsa educației pentru sănătate și viață intimă? Desigur, istoria personală în acest caz devine un numitor comun al întregii generații din care faceți parte. Și care cu siguranță a marcat-o și pe următoarea.
Mihaela Miroiu: Noi am trăit într-un analfabetism funcțional și literar. Nu aveam acces la niciun fel de resurse. Eu am auzit prima dată despre orgasm la 28 de ani… Singura carte care circula se numea Vita sexualis și era scrisă de așa manieră încât, dacă nu știai latină bine, nu puteai s-o citești.
Tot contextul referitor la sexualitate și consecințele reproducerii, controlul vieții private, teama că vine procuratura la patul de spital, septicemiile cauzate de avorturi clandestine, moartea atâtor femei… a fost teribil în acei ani. Astfel, subiectele privind intimitatea sănătoasă a vieții de cuplu, care nu cuprinde numai sex, ci și sentimente, ideea de parteneriat bazat pe respect reciproc, grijă și responsabilități aproape nu exista.
Ce s-a-ntâmplat când oameni din generația dumneavoastră au devenit părinți? Apoi cu cei care au avut copii după 90. Mă gândesc la generațiile care au acum 35-45 de ani, evident părinți la rândul lor?
Mihaela Miroiu: În cazul fiului nostru, eu am fost cea care i-a spus câteva lucruri de bază. Tatăl lui era prea sfios. Am insistat pe reciprocitate în plăcerea sexuală și pe responsabilitate în legătură cu sarcina. Am făcut acest lucru mai degrabă intuitiv, în urma experiențelor personale și ale altor femei din generația mea.
Și azi, la școală, avem o sumedenie de discipline care nu pregătesc copiii pentru viață. Educația pentru sănătate, în general, și pentru viața privată, în special, nu ocupă niciun loc. E ceea ce i-a lipsit legii educației dintotdeauna.
Evident că nu mă gândesc la o materie, ci la aspecte incluse în diverse materii. Finalitatea oricărei educații care se rezumă la teste și examene, și nu la ce rămâne cu adevărat folositor după ce ai terminat școala, e perversă.
Ea conduce la faptul că devenim parteneri nereușiți, vecini nereușiți, cetățeni pasivi, cupluri eșuate. Deseori, nefericiți și cu sentimentul că ne-am ratat viața. Asta se întâmplă dacă ascundem subiecte capitale din viața noastră, precum sexualitatea, sub capacul unei pudori imbecile.
Știu că ați trecut prin două episoade medicale care v-au marcat. Unul e de dată relativ recentă. Vă simțiți confortabil să vorbiți despre ele, legându-le de cultura medicală a prevenției, la noi?
Mihaela Miroiu: Da, sigur, dar înainte vreau să mai relatez ceva, apropo de ignoranța femeilor din generația mea. Eram în anul I de facultate, la Filosofie, când în urma unui munci fizice intense, am făcut o congestie pelvină, urmată de o hemoragie. Una dintre colege a insistat să merg la ginecolog, la control.
Noi pe vremea și la vârsta aceea eram încă virgine și crescute cu frica de sarcini nedorite. Îmi amintesc că am intrat în cabinet, iar medicul mi-a spus că trebuie să-mi facă un control. Eu m-am așezat pe scaun, mi-am dat jos bluza și am rămas în sutien. Aveam 20 de ani și cam acesta era gradul meu de cultură medicală. Firește, nu doar al meu, ci al marii majorități a fetelor din generația mea.
Presupun că nu se obișnuia ca mamele să-și însoțească fiicele la control ginecologic.
Mihaela Miroiu: Ba da. În situația în care tatăl sau altcineva din familie erau obsedați de virginitate. Așa se duceau unele fete la control, fără voia lor; așa ne trimitea și pe noi diriginta, să verifice dacă nu cumva ne-am pierdut virginitatea. Revenind la experiențele mele medicale, următoarea dată când am mers la ginecolog a fost când eram însărcinată în luna a șasea, apoi la naștere, după care nu m-am mai dus deloc.
Deloc?! Nici măcar un screening pentru cancerul de col uterin? Nu făceați periodic testul Babeș Papanicolau (PAP)?
Mihaela Miroiu: Nu. Cine să ne trimită?! Instituția medicului de familie nu exista, e târzie. Ideea că trebuie să existe un doctor care să-ți urmărească evoluția, să-ți știe afecțiunile, să te trimită la analize etc. a apărut și a evoluat după ‘90. Așa că debutul de cancer de col uterin mi-a fost descoperit cu totul întâmplător.
În 1997, eram decană deja, treceam printr-un episod de depresie acută și mă internasem în secție de boli interne pentru că, iarăși, apropo de cultura noastră medicală și mentalitatea noastră în raport cu afecțiunile psihice, nu trebuia să se știe. Bolile psihice nu erau admise.
Nici acum nu sunt bine înțelese. Ar fi fost dezastruos din punct de vedere public să știe lumea că sufăr de depresie. În fine, în timpul acelei internări, în urma mai multor investigații mi-a fost descoperită o formă incipientă de cancer de col uterin și mi s-a efectuat o rezecție de col.
În absența oricărui comportament preventiv, șansa mea a fost să întâlnesc, în momentul potrivit, medici extraordinari care au decis pentru mine, când orice instinct de conservare mă părăsise. Paradoxal, povestea cu cancerul de col uterin m-a trezit la viață. Apoi, în 2005, am trecut printr-o histerectomie totală, după care am stat foarte liniștită, până în vara trecută când am redevenit pacientă oncologică.
Știu că e vorba de un sân. Mă gândesc că la mamografie a fost depistat?
Mihaela Miroiu: Nici vorbă… Din păcate, n-am făcut nici ecografii de sân, nici mamografii… Evident, prostia mea. A fost descoperit întâmplător, la un CT pulmonar. Acolo s-a văzut și am fost trimisă urgent la investigații specifice. Norocul a fost să fie iarăși un stadiu incipient, operat prompt și fără să fie nevoie de chimioterapie.
Repet, eu am avut noroc. Familia sau școala nu ne-a educat niciodată în spiritul unei culturi medicale preventive. Această tâmpenie de a ține ca subiect tabu sexualitatea ne costă și acum enorm. Conduce spre exemplu la multă moarte, dacă ne uităm la statisticile triste privind numărul atât de mare de decese cauzate de cancerul provocat de virusul papiloma (HPV).
Știu că, în comparație cu eșecul din 2008, vaccinarea anti-HPV se află pe un val ascendent în România, ceea ce arată că părinții de azi sunt mult mai deschiși, mai educați și mai informați, când e vorba de sănătate și prevenție.
Mihaela Miroiu:Da, progresul e vizibil și generațiile de părinți de acum gândesc diferit. Însă, trebuie să privim retrospectiv și să vedem cum educația noastră în școală ne-a obișnuit cu două categorii de excelență: olimpicii la matematică și cei care performează la compunerea liberă, folosind abil figuri de stil. Argumentul, demonstrația și experimentul joacă un rol marginal în formarea noastră.
Dacă educația s-ar baza în mod obișnuit, constant și de timpuriu pe experimente, copiii ar fi învățați să observe, să noteze, să sesizeze regularități empirice în mod organic și ar fi, astfel, mult mai stimulați să se apropie de știință. Apoi, logica, gândirea structurată, argumentarea, reflecția pot deveni a doua natură a viitorilor adulți, dacă școala a folosit astfel de metode.
Din păcate, am văzut și în pandemie, uneori chiar din interiorul școlii se răspândesc idei anti-științifice, ceea ce nu mi se pare deloc în regulă. Dacă tu ca profesor crezi că îți vor crește solzi, de la vaccin, nu e nicio problemă.
Ține asta pentru tine, nu o transmite mai departe copiilor. Sunt profesori care, în mod paradoxal, nu acceptă știința. Poate dacă la Istorie s-ar învăța și istoria drepturilor omului sau istoria eradicării bolilor grație vaccinurilor sau descoperirii Penicilinei, copiii ar crește cu o perspectivă a ceea ce înseamnă rezultatul progresului și inovațiilor în diverse științe.
Imagine reprezentativă: „Femei în fața vitrinei”, azopan.ro
*Interviu publicat în Capital Cultural nr. 34, ediția tipărită