Cine nu îl cunoaște pe Vlad Ivanov? A devenit un brand al noul cinema românesc, un actor foarte talentat, apreciat atât în țară cât și în afară, un profesionist adevărat, și mai ales un om modest, sincer și cald, lucru frapant pentru cine nu a avut ocazia să îl cunoască decât prin intermediul rolurilor, preponderent negative pe care le interpretează.

M-a bucurat enorm întâlnirea cu el la cea de-a 16-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Independent Anonimul, de la Sf. Gheorghe, unde a fost proiectat filmul, „La Gomeraˮ în regia lui Corneliu Porumboiu. Aici el interpretează un polițist corupt, care, pentru a comunica cu un grup mafiot învață el silbo, un limbaj fluierat, utilizat într-una dintre Insulele Canare (Spania), mai exact cea care dă numele filmului.

D-le Vlad Ivanov, după zece ani interpretați un nou rol într-un film de Corneliu Porumboiu, La Gomera. Este vorba despre un film atipic pentru estetica cu care ne-a obișnuit regizorul, un film în care acesta se adresează mai mult decât o făcuse până acum publicului larg…

Vlad Ivanov: Așa este, dar eu zic că are și ingredientele unui film de autor, pentru că e gândit destul de laborios, cromatic, pe capitole de culori, dar, lucru surprinzător la Corneliu, el a ieșit din zona lui de confort, din minimalismul românesc și a îndrăznit chestia asta, un „film noirˮ, cu mai multe ingrediente comerciale…

Da, întâlnim aici o „femme fataleˮ (Catrinel Menghia), suspans, decoruri atrăgătoare… Dar cum a fost reîntâlnirea cu Corneliu Porumboiu după o pauză așa lungă ? E clar că el recurge la o schimbare de stil, dar ați simțit și o abordare diferită în relația cu actorii ?

Vlad Ivanov: Știu că mi-a spus „Vlad, nu mai am timp să cresc actori. Vreau actori care vin și ei cu ceva, cu un plus, nu merg pe principiul Spune-mi ce vrei să fac și aia fac. Să vină și ei cu o propunere…ˮ Mie asta nu mi se pare o cerință exagerată. Dimpotrivă, eu așa lucrez foarte bine, când regizorul mă provoacă și vin și eu cu idei, nu sunt doar un simplu executant, că atunci nu mai particip la creație și nu e deloc ok.

În „La Gomeraˮ aveți parte de un nou rol de polițist, dar parcă la antipodul celui pe care l-ați interpretat în „Polițist adjectivˮ. Mie Cristi mi se pare, așa l-am simțit, ca fiind genul de băiat bun rătăcit printre cei răi, adică nu are trăsăturile unui personaj negativ tipic, care stârnește antipatie…Ați simțit asta?

Vlad Ivanov: (Râde) Eu râd pentru că toată lumea rămâne mirată. Pentru mine e o bucurie că în sfârșit —un personaj care să nu intre în categoria personajelor negative. Corneliu a spus că ar putea fi o continuare a personajului din „Polițist adjectivˮ, care atunci credea în sistem și promova legile, iar acum, hotărăște să plece din sistem. De aceea și intră în gruparea asta mafiotă: să câștige niște bani și să plece din țară.

Ce ingrediente trebuie să aibă un personaj ca să vă doriți să îl interpretați ? Ce fel de roluri vă atrag ?

Vlad Ivanov: Trebuie să fie foarte complex. Eu nu spun: „Gata, joc doar roluri principale sau roluri cu pondere foarte mare în film.ˮ Spre exemplu rolurile din „Poziția copiluluiˮ și „Ana, mon amourˮ, regizate de Călin Netzer, care mi-a oferit câte o secvență în fiecare dintre aceste filme. Personajele alea spuneau ceva, duceau filmul mai departe, erau foarte mobilate interior, aveau resorturi interioare complexe, care mă incitau pe mine ca actor, pentru că în clipa în care joc un personaj vreau să mă îmbogățesc și eu, actoricește vorbind, și de ce nu și uman, la urma urmei, pentru că adunând date despre personajul cu pricina te duci în fel de fel de sfere ale societății și te adâncești extrem de mult în uman și asta mă pasionează foarte tare.

De unde vă inspirați în interpretarea diverselor personaje ?

Vlad Ivanov: Din viață, pur și simplu. Spuneam în foarte multe interviuri că actorul trebuie să fie ca un burete care absoarbe senzații, trăiri, gesturi, priviri, tăceri. Cred că un actor nu ar trebui să meargă pe stradă pur și simplu, ca un om care nu are niciun fel de treabă. Tot timpul trebuie să fie interesat, să își creeze practic un fel de bază de date, de senzații, de emoții, pe care să le poată accesa la momentul oportun.

Însă pentru rolul din „La Gomeraˮ mă gândesc că era mai dificil să găsiți surse în viața reală. Nu ați căutat și în galeria gangsterilor americani ?

Vlad Ivanov: Ba da. Am văzut foarte multe filme noir, împreună cu Corneliu, din anii ’40, ’42, ’45. De asemenea, am văzut foarte multe filme de Hitchcock…Corneliu îmi cerea ca jocul să fie în stilul filmului noir. La fel și lui Catrinel Menghia, care este genul femme fatale. Totul era construit regizoral în felul acesta și nu aveai cum să sari în altă cheie. Îmi aduc aminte că în secvența în care mă întorc cu banii acasă, la mama mea și îi ascund, începe pe fundal, încă de dinainte, din mașină, piesa „Barcarolaˮ, de Offenbach. Corneliu mi-a pus melodia în timp ce jucam și mi-a cerut să am mersul exact în ritmul muzicii, pentru că asta, practic spunea foarte mult despre ritmul interior al personajului.

Filmul are numeroase elemente de intertextualitate. Pe ecranul televizorului din spitalul în care se află protagonistul, Cristi, se pot vedea la un moment dat câteva secvențe dintr-un film polițist cu Sergiu Nicolaescu…

  Vlad Ivanov: Da și mai apare o secvență cu John Wayne, în momentul în care Cristi vorbește cu Magda, procuroarea.

Cât de dificil a fost să învățați acel limbaj fluierat, folosit de locuitorii insulei La Gomera ?

Vlad Ivanov: A fost o poveste frumoasă și nebună. (râde) Am avut un coach, născut în insula asta de lângă Tenerife, La Gomera. Insula este una vulcanică, cu un relief foarte accidentat și pe vremuri populația băștinașă pe nume guanches, neavând căi de acces și telefoane mobile, a inventat acest limbaj fluierat, care funcționează până în ziua de astăzi. El este în patrimoniul UNESCO și se regăsește în programa școlară a elevilor, care sunt obligați să îl învețe și în felul acesta să îl ducă mai departe. După ce am învățat acest limbaj cu acest om, care are și o școală de el silbo pentru copii, i-am mulțumit frumos, iar el mi-a spus: „Nu, Vlad, eu trebuie să vă mulțumesc vouă, pentru că voi de acum puteți duce mai departe acest limbajˮ. A fost un compliment foarte frumos. A stat două săptămâni la București și ne-a explicat regulile de bază, timp în care ne-au ieșit ochii din cap și ne-am spart buzele, pentru că trebuie să ai o anumită poziție a mâinii. A fost foarte greu la început, dar după ce ne-am dat drumul, am făcut multe lecții apoi pe skype (nici el nu putea să stea foarte mult) și până la urmă a fost ok. Personajul meu nu e dublat. Ceilalți sunt dublați cu el silbo, dar eu nu, pentru că era nevoie de partea aia de început, în care Cristi învăța el silbo și apoi trebuia să ajungă să și fluiere bine.

Dar dacă ați auzi, ați reuși să decodați, să înțelegeți, ce se spune în el silbo ?

  Vlad Ivanov: Păi mergând acolo, în La Gomera, eram la o terasă și oamenii obișnuiau să ceară „încă o bereˮ fluierând, în el silbo. Am văzut că funcționează și chelnărul chiar venea cu bere la masă la ei. Cu mine, el vorbea în engleză, că vedea că nu sunt din zonă (se vede dacă ești turist), și după ce au plecat toți localnicii, doar de dragul jocului, am cerut și eu „una bira másˮ (încă o bere). El a venit cu berea, s-a uitat afară și apoi s-a întors, s-a uitat la mine, și m-a întrebat: „Tu ai fluierat cumva?ˮ Am spus „Daˮ, iar el „Nu pot să cred! Ia mai fluieră o data!ˮ. Am fluierat din nou „una bira másˮ și mi-a dat berea gratis. (râde)

Ha, ha, ha, ce frumos!

Vlad Ivanov: Da, a fost foarte simpatic. Acolo toți localnicii fluieră și fac asta neobligați. Face parte din natura lor.

De-a lungul timpului ați interpretat numeroase roluri în film și în teatru, dețineți două premii Gopo și un premiu UNITER și alte numeroase distincții. Cum reușiți să vă comutați atât de ușor de pe o estetică pe alta? Mulți actori nu reușesc să facă asta.

Vlad Ivanov: Aș spune că este vorba mai mult de tehnică, decât de estetică, pentru că sunt tehnici total diferite, chiar dacă și în teatru și în film se lucrează cu emoții, felul în care le arăți sunt total diferite. Nu poți să vii cu tehnica din teatru și să megi la film pentru că, de exemplu, când te încadrează într-un plan american și tu începi să miști din mâini, ajungi să ieși din cadru. Sunt lucruri pe care le înveți… Din păcate actoria de film din facultate, parafrazându-l pe Caragiale, „e sublimă, dar lipsește cu desăvârșireˮ și regizorii resimt asta în platou și uneori foarte mult timp se pierde cu actorii care nu au făcut film și vin cu tehnica din teatru, care este total nepotrivită pentru film. Eu am avut noroc că începând cu ’89 și apoi mai ales din ’91, când am terminat facultatea, datorită acelor coproducții americano-române și francezo-române de la Castel Film și Atlantis Film am făcut parte din echipele de filmare cu roluri mici, episodice și am putut să stau în spatele camerei. Am văzut actori foarte mari de la Hollywood, din Marea Britanie, din Franța și am înțeles foarte repede ce înseamnă tehnica de film. Teatrul este special pentru mine pentru că am început cu el și, ca un clișeu, aș spune că e prima dragoste și nu vreau să renunț la el. Cred că pe orice actor de film îl îmbogățește teatrul și că actorii care fac și teatru și film sunt mai compleți și mai complecși. Mă uit și la actorii importanți de la Hollywood,  sau la cei din Marea Britanie și foarte foarte mulți fac teatru. Te face să-și deschizi alte uși, alte lumi…

Ce experiență sau ce întâlnire credeți că v-a îmbogățit foarte mult în decursul carierei ?

Vlad Ivanov: Cred că orice artist este suma unor întâlniri din viața și din cariera lui, el nu se naște mare din prima, excepție făcând geniile. Eu am avut parte de asemenea întâlniri și în teatru și în film, dar vorbind strict despre film acum, am avut ocazia să lucrez cu Michael Cacoyannis, apoi din noul val al filmului românesc, cu Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Călin Netzer. „4 luni, 3 săptămâni și 2 zileˮ pentru mine a însemnat un capăt de pod, pentru că începând de acolo oamenii de film au deschis ochii asupra mea și au spus „Hopa! Un actor nou, care face ceva important.ˮ și așa am putut să îmi dezvolt și o carieră internațională, grație agentului meu, Richard Cook și să lucrez cu regizori importanți din afară și cu actori mari, ca Tilda Swinton, John Hurt, Ed Harris, Jim Carrey. Sunt personalități extrem de complexe, dar și oameni foarte-foarte generoși. Dincolo de profesionalismul și de modestia lor, au o mare generozitate, îți împărtășesc experiențele lor și te ajută în set. Dacă cumva ai un moment mai dificil sunt primii care vin lângă tine și te ajută efectiv.

Ce ar trebui să învețe actorii sau regizorii români de la cei din afară ? Există diferențe ?

  Vlad Ivanov: Nu, eu nu cred actorii și regizorii români sunt într-un fel, iar cei din afară în cu totul alt fel. Cred că în primul rând e vorba despre bugete și de aceea cei din afară își permit să facă producții mari. Dincolo de puterea și esența poveștilor, minimalismul ăsta românesc s-a născut și din lipsa fondurilor, și atunci regizorii și producătorii s-au limitat la scenarii pe care le puteau filma într-o cameră de hotel sau de bloc. Cred că în fiecare țară există această ciclicitate de generații. Sunt norocos să fac parte dintr-o generație care a marcat cinema-ul românesc, și de ce nu, și pe cel mondial. Am fost și suntem prezenți la festivaluri mari din toată lumea, și nu numai că suntem prezenți, dar suntem apreciați, suntem recompensați cu premii importante și asta e foarte bine, dar cred că acum, după toată perioada asta a minimalismului e nevoie de o schimbare de stil, de limbaj și odată cu „La Gomeraˮ, vedem cum Corneliu Porumboiu caută să o facă și el.

credit foto: Vlad Cioplea