„Orice se poate întâmpla, totul este posibil și probabil. Timpul și spațiul nu există; bazându-se într-o măsură nesemnificativă pe realitate, imaginația învârte și țese noi modele.” Cu aceste cuvinte a ales Ingmar Bergman să își încheie cariera cinematografică.

Sunt rostite în finalul ultimului său film făcut pentru cinema, Fanny și Alexander, din 1982, și sunt preluate din piesa Un joc al visului, scrisă de un alt mare suedez pe care l-a admirat, August Strindberg. Cu rol de epitaf artistic, pasajul poate fi citit nu doar ca un cod de interpretare a ultimului său film, ci oferă cheia de intrare în multe dintre operele sale. Viața ca tărâm al visului, un loc în care realitatea și fantezia se alimentează reciproc este una dintre constantele operei celui mai cunoscut cineast suedez. Un cineast al cărui nume nu mai are nevoie de un pre-nume, căci reprezintă garanția valorii și se identifică cu creația sa.
Când spui Bergman, spui aproape invariabil capodoperă. A fost captivat de imagine încă din copilărie, când trăia într-o lume ficțională pe care și-a creat-o singur: la început cu ajutorul unui proiector rudimentar, primit cadou, apoi printr-un teatru de marionete pe care l-a construit la el în cameră. Lanterna magică, obiect miraculos ce i-a marcat destinul, este și titlul autobiografiei lui Bergman. La 100 de ani de la nașterea lui, personalitatea sa încă incită, provoacă dezbateri, stârnește curiozitate. S-au scris articole nenumărate și cărți ce i-au analizat viața și opera, s-au făcut documentare despre el. Doar la ediția din 2018 a Festivalului de la Cannes au fost prezentate în premieră două filme care omagiază imensa moștenire cinematografică pe care ne-a lăsat-o Bergman: unul semnat de Margarethe von Trotta (Ingmar Bergman-Vermächtnis eines Jahrhundertgenies/ Searching for Ingmar Bergman, 2018) și celălalt de Jane Magnusson (Bergman – Ett år, ett liv/ A year in a life, 2018). În secțiunea Cannes Classics a fost de asemenea proiectat filmul A șaptea pecete, realizat în 1957, unul dintre cei mai intenși ani ai lui Bergman – când a mai lansat Fragii sălbatici, un film de televiziune și a montat patru spectacole de teatru, – an reflectat în documentarul realizat de Jane Magnusson.
Nu mulți regizori de teatru și de cinema au reușit să rămână în istoria artei cu atât de multe titluri clasice, așa cum a făcut-o el. Obișnuia să spună că teatrul i-a fost ”soție fidelă”, iar filmul ”amantă costisitoare”. Cariera lui cinematografică a început în 1946, cu Criza, și a continuat până în 1982 cu alte 40 de filme, multe inconturnabile pentru orice cinefil. Ca dovadă, titluri semnate de el se regăsesc acum în diverse clasamente care adună laolaltă ”cele mai bune filme din toate timpurile” sau ”1001 de filme de văzut într-o viață”. Bergman însuși, capricios și ultra-perfecționist, chiar tiranic cu echipele de filmare, spunea că îi place unul singur dintre cele pe care le-a făcut: Winter Light/Lumină de iarnă, din 1963, unde totul i-a ieșit așa cum a vrut, în fiecare secundă de peliculă. Din fericire, publicul apreciază mult mai multe dintre filmele sale. Nu doar la nivel estetic, ci chiar practic. Nu este o figură de stil să spunem că Bergman îți poate schimba viața, dacă ne gîndim că statisticienii au constatat că în 1973, după difuzarea seriei televizate cu Scene dintr-o căsătorie, în Suedia și Danemarca rata divorțurilor a crescut.

Ce impact mai are Bergman la 100 de ani de la nașterea lui?

Cum poate cineva care a creat secolul trecut, care a încercat să portretizeze artistic criza omului modern să mai fie relevant pentru spectatorul contemporan? Ei bine, este, și încă din plin. Pentru că omul secolului 21 este parcă mai mult ca oricând lipsit de repere și se poate regăsi cu ușurință în neliniștea, angoasele și disperarea universului bergmanian (bergmanesc ar fi la fel de corect, căci este unul dintre cuvintele cu care este asociată atmosfera filmelor sale). Că publicul este dornic să îi admire creația a demonstrat-o și cea de-a 17-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania, desfășurat la Cluj între 25 mai – 3 iunie, și care a organizat cu sprijinul Ambasadei Suediei în România o retrospectivă Bergman dedicată centenarului, cu o selecție de 7 filme (O vară cu Monika, Fragii sălbatici, A șaptea pecete, Persona, Sonata de toamnă, Fanny și Alexander, Sarabanda), toate prezentate în copii restaurate, și documentarul Insula lui Bergman, realizat cu patru ani înainte de moartea artistului, pe insula Fårö, unde a locuit și creat cea mai mare parte a vieții. La Muzeul de Artă din Cluj a fost deschisă pe durata festivalului o expoziție despre moștenirea lui Bergman în artă și în modă, iar spotul și afișul TIFF.17 au oferit o reinterpretare a imaginii iconice din Persona, la care s-a adăugat sugestia mitului autohton cu vampiri. Maia Morgenstern și Oana Pellea au refăcut celebrul prim-plan cu actrițele Bibi Anderson și Liv Ulmann, ale căror chipuri par că se contopesc într-unul singur. Încă înainte să fi început TIFF-ul, prima proiecție cu O vară cu Monika era sold-out, iar în prima zi am constatat cu surprindere, dar și cu bucurie, că nu mai erau bilete la Sonata de toamnă.

ingmar bergman

Lumea ar putea fi un loc al experiențelor fericite, un spațiu guvernat de armonie, dacă nu l-am popula cu temerile și angoasele noastre. Filmele lui Ingmar Bergman ne pun în față o oglindă și obligă să ne vedem așa cum suntem: cinici, vulnerabili, lipsiți de speranță. Nimeni nu a reușit mai tulburător ca el să ne scormonească fricile, să descrie sentimentul sfâșietor al abandonului. Vina, păcatul, moartea și credința, teme până la Bergman considerate a fi apanajul religiei sau al filosofiei devin subiecte recurente în opera lui. Personajele sale acoperă o gamă largă de vârstă: tineri care în loc să fie sursă de bucurie pentru părinți sunt neglijați și umiliți, cupluri mature care stau împreună doar în virtutea unei rutine monotone și devoratoare, bătrâni care nu găsesc salvarea nici în semeni, nici în divinitate. În linia marilor existențialiști, Bergman zugrăvește o lume abandonată de Dumnezeu. Ceasurile din filmele sale ticăie mereu, prim-planurile cu chipurile actorilor în ochii cărora se poate citi toată gama de sentimente profund umane, de la tristețe la groază, sunt mărci care îl fac recognoscibil. Johan, personajul principal din Sarabanda, ultimul film pentru televiziune realizat de Bergman, simte o ”anxietate afurisită” ce depășește conturul unui trup prea mic pentru a o învinge. Nici iubirea nu are puterea de a salva, pentru că este ”cea mai neagră dintre molime. E o ușurare să mori din dragoste, dar, de cele mai multe ori, dragostea trece. Puțini prostănaci mai mor acum din dragoste. Dacă nimic nu-i desăvârșit în lumea asta nedesăvârșită, atunci iubirea e cea mai nedesăvârșită prin nedesăvârșirea ei desăvârșită”, spune un personaj din A șaptea pecete...

Și totuși, dragostea lui Bergman pentru cinema a învins timpul

S-a speculat mult pe tema obsesiilor artistului și pe componenta autobiografică a filmelor sale. O parte a biografilor și a criticilor îi explică opera prin intermediul experiențelor trăite, alții vin și spun că filmele sunt suficiente pentru a-l înțelege, căci fiecare ne oferă o felie de viață. Un posibil răspuns ni-l oferă actrița Liv Ulmann, care i-a fost iubită și prietenă timp de 40 de ani, în documentarul din 2012, Liv & Ingmar. Filmul a fost proiectat acum câțiva ani tot la TIFF și este o evocare extrem de emoționantă ce ne ajută să cunoaștem un pic mai bine un om dedicat total artei sale. Sau îi putem vedea filmele având în minte cuvintele pe care Bergman însuși le-a scris în Lanterna magică: „A fi regizor de film este câteodată o adevărată fericire: ca atunci când pe fața unui personaj apare o expresie neexersată în prealabil, iar camera o înregistrează. (…) Este posibil ca eu să trăiesc doar pentru aceste scurte momente. Întocmai ca un pescuitor de perle”.

de Anca Mureșan


despre Anca Mureșan

Într-o viață ideală, ar citi de dimineața pînă seara, ar călători și ar vedea filme. Cum idealurile nu corespund mereu realității, și-ar dori foarte tare să existe o zi în plus între sîmbătă și duminică, în care să poate face doar ce-i place și să aiba mai mult timp să trancănească cu prietenii. 
A absolvit Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai, este redactor la Radio Cluj și scrie despre filmele care îi plac și pe LiterNet.ro.

sursă foto: AFP/Bonniers Hylen