de Oana Ciucă Lázár
„Tânăr fiind, am citit un roman al lui Henrich Böll care ne invita, după dezastrul războiului, să apreciem mai degrabă oamenii decât monumentele. Mi s-a părut atunci o invitație la dispreț față de cultură, la o tabula rasa a memoriei colective. Azi nu mai resping această propunere cu o egală intransigență, o înțeleg altfel, dar continui să-mi spun: oamenii se salvează nu doar prin prezența lor, ci și prin urma pe care o lasă, modestă, personală, fragmentară, moștenire sentimentală.”
Parisul personal. Casa cu daruri. George Banu (p. 132)
Generozitatea lui George Banu, erudiția, carisma, franchețea și simplitatea sa sunt câteva dintre urmele pe care le lasă omul George Banu în inima prietenilor săi din întreaga lume. Regizorul german Thomas Ostermeier a spus despre George Banu că este cel care a acompaniat cu critică și dragoste munca multor artiști, devenind astfel o arhivă vie a teatrului european.
Eseist, critic de teatru, profesor universitar, cercetător, George Banu ar fi împlinit 80 de ani, cu o zi înainte de începerea Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu. Întreaga ediție de anul acesta este dedicată memoriei sale. Tootdată, steaua pe care a primit-o în 2013 pe Aleea Celebrităților și centrul cultural din Piața Mică (fosta librărie Habitus) care îi va purta numele, stau mărturie că George Banu va fi și de acum înainte o prezență vie în orașul Sibiu.
Într-o discuție cu președintele FITS, Constantin Chiriac, l-am întrebat cum și-ar dori să dăinuiască amintirea lui George Banu în festival de-acum înainte: „Nu mi-am imaginat vreodată că el va dispărea. Și atunci când m-am înspăimântat de plecarea lui intempestivă, am avut o perioadă de zbucium, dar și de călătorii neașteptate pentru că m-a prins momentul acesta în fața imensității.
Eram în fața mării. El, tot timpul după festival, stătea alături de mine și tăceam o bucată de vreme așteptând paharul cu licoarea care aduce liniște după atâtea nopți și zile de trudă înainte și în timpul festivalului, pentru a gândi ce facem mai departe. Totdeauna, după miezul nopții, ne întâlneam acolo. Era, este și va fi omul care a însoțit cei mai mari creatori ai lumii. Omul care a făcut atât de mult bine, pentru că s-a ferit să facă rău. Căutați în toată opera lui dacă a scris vreodată vreo cronică în care să desființeze vreun spectacol. A scris numai despre frumos, despre bine, despre miracol. Iar anul acesta, vedeți, totul se întâmplă așa cum Dumnezeu rânduiește, nu cum mintea noastră strâmbă gândește.
În 22 iunie, cu o zi înainte de festival, este zi de rememorare pentru el, pentru că atunci ar fi trebuit să facă 80 de ani. Și miracolul de acolo pleacă. Pentru că el este cu noi și va fi. Ieri i-am spus în câteva cuvinte ce înseamnă prezența lui în festival. Iar tot festivalul este dedicat memoriei lui. S-a întâmplat un miracol pentru că l-am sunat pe fratele mai mic – el era fratele mai mare – pe Emmanuel Demarcy-Mota, care este directorul Théâtre de la Ville, din Paris și a zis: Constantin, trebuie să fac să ajung la Sibiu. Și vine la Sibiu și facem Ionesco Suite, un spectacol coprodus de TNRS, Théâtre de la Ville și Teatro della Pergola, din Florența, pe textul lui Eugen Ionesco, în prezența fiicei lui Eugen Ionesco, pe un colaj, o structură făcută de George Banu și cu actori din toată lumea.”
Activitatea de excepție pe care a desfășurat-o în domeniul criticii și cercetării teatrale internaționale, i-au adus lui George Banu numeroase premii și recunoaștere. A fost premiat de trei ori cu Premiul Academiei Franceze pentru cea mai bună carte din Franța. A fost profesor onorific al Departamentului de Studii Teatrale din cadrul Universității Sorbonne Nouvelle-Paris 3. A fost ales de trei ori Președinte al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru, ca mai apoi să fie declarat Președinte de Onoare pe viață al Asociației.
A fost Director Artistic al Academiei Experimentale de Teatru de la Paris, Secretar General al Uniunii Teatrelor din Europa, dar și Președinte al Premiului European pentru Teatru, fiind singurul român care a primit Marele Premiu al Academiei Franceze. Are publicate peste 50 de cărți de autor, monografii, analize generale și tematice și, probabil, sute de articole în diferite reviste.
În 2015, în perioada FITS, după ce a lansat o carte la Librăria Habitus, am stat și-am povestit mai mult cu George Banu. Am vorbit despre ce înseamnă prietenia, dar am ajuns și la gândul cum va fi când nu va mai fi printre noi. A vorbit atunci lejer și despre moarte și cum și-ar dori să rămână în amintirea orașului.
De atunci până anul acesta, am recitit interviul de câteva ori, dar ceva m-a oprit să-l public, însă nu mă lăsa inima nici să-l șterg definitiv. Era ca și cum scriam prea devreme despre ziua în care George Banu va fi suma amintirilor noastre. Public acum o scurtă parte din interviu în ediția specială Capital Cultural – FITS 30, pentru că acum e timpul potrivit, aici sunt oamenii care l-au cunoscut, cei care au amintiri cu el și care i-au fost prieteni.
***
Anul 2015, în plin festival de teatru, Librăria Habitus. Sala e plină de oameni. George Banu își lansează cartea „Japonia, imperiul teatrului”. Aștept la rând la autografe, pentru că am nevoie de câteva cuvinte înregistrate pentru un reportaj audio. Îmi oferă cadou cartea Parisul personal. Casa cu daruri.
„E o carte despre faptul că prietenii supraviețuiesc în noi prin amintiri, dar și prin urmele pe care le lasă în spațiul nostru biografic, spațiul nostru personal. Oglinzi, statui, marionete care învie în casa și apartamentul meu amintirea unor momente și a unor relații deosebite.” Mult mai târziu aveam să descopăr în carte și un mesaj pe care mi l-a scris după acea discuție: „pentru prietenii de neuitat”.
Oana Ciucă Lázár: Ce e prietenia pentru dumneavoastră?
George Banu: Prietenia e, mai ales în lumea de astăzi, o terapie, solitudinea e o ameliorare de sine, dar prietenia e un mod de a rezista violenței care domină în peisajul contemporan. Aristotel spunea că nu există prieteni, dar mi se pare excesiv. Prietenia poate e o iluzie, odată îmi spuneam că prietenia este versiunea light a iubirii, dar în același timp, prietenia pentru mine e un mod de a supraviețui, de a avea cu oameni raporturi de încredere, de fidelitate și, mai ales, de politețe spirituală. De aceea, mă simt bine cu prietenii.
„Teatrul: neîmpliniri solitare, împlinire comună” sau „Monologuri retrospective” de George Banu, este un spectacol radiofonic în regia lui Gavriil Pinte sau, mai degrabă patru episoade în care vorbiți despre teme, idei, concluzii care v-au însoțit de-a lungul vieții.
George Banu: Teatrul e ceva efemer, ceva care nu se cristalizează într-o memorie. Teatrul produce neîmpliniri și pentru spectatorii care nu devin, cum a fost și cazul meu, nici actor, nici profesor, nici scriitor.
Dar un mare critic de teatru.
George Banu: Poate pentru că am asumat aceste înfrângeri fără să le abandonez, fără să le exclud și fără să le transform în frustrări. Am trăit cu propriile mele înfrângeri și încercând să le fac să comunice am devenit, poate un critic cu o poziție mai originală decât alții, un profesor cu o poziție mai originală decât alții și aș spune că eu sunt fiul înfrângerilor mele.
Dumneavoastră ce v-a dat teatrul?
George Banu: Împliniri pasagere. Mi-a permis să trăiesc o altă viață, o viață secundă și mi-a dat ocazia de a trăi spectacolele ca evenimente biografice. Eu, în general aș spune, neavând o biografie, nu am fost nici aventurier, nici războinic, mi-am petrecut viața în nopțile teatrului și în acele nopți am trăit momente de împlinire de substituție. Teatrul e o viață de substituție și această substituție m-a hrănit și, câteodată spui „mi-am pierdut viața în teatru”, dar de câte ori nu spui „mi-am cucerit viața în teatru”?
Ce cadou ați lăsa Sibiului?
George Banu: Cadoul pe care l-aș lăsa Sibiului ar fi un cadou nu oficial, ca cel pe care Sibiul mi l-a oferit punându-mi numele pe aleea creată de Constantin Chiriac. Ceea ce aș lăsa cadou Sibiului dacă orașul ar vrea, ar fi umbra mea. Umbra mea cred că s-ar simți bine în Sibiu, pentru că e un loc în care mi-am petrecut vremea, am avut prieteni, am văzut teatru. Și dacă umbra mea ar rămâne pe un zid al Sibiului, m-aș bucura.
Imagine reprezentativă: Mihaela Marin
