Sibiul a înlocuit săptămâna trecută scena de teatru cu pelicula. Printată pe bandă subțire și flexibilă, viața ni s-a povestit prin filme în cadrul celei de-a noua ediții a TIFF Sibiu, eveniment ce a păstrat diversitatea spațiilor cu care ne-a obișnuit FITS, alternându-le pe cele convenționale precum Teatrul Gong sau Habitus cu cele neconvenționale, precum Cetatea Cisnădioara, Gura Râului sau încăpătoarea Piață Mare.
Cu o suită de filme românești, TIFF Sibiu a îmbinat comicul cu tragicul, cu drama ca instrumente dibace în definitivarea unui eveniment cinematografic de proporții. Într-o țară în care avem campanii de resuscitare a filmului în lipsa sălilor de cinema, orice moment care prilejuiește întâlnirea cu această artă este binevenit. Când unii transformă sălile de cinema în săli de bingo, restaurante de nunți sau lăcașuri de cult, alții se implică ca participanți în readucerea la viață a unui segment important și actual din ceea ce înseamnă cultura unui popor. Cinematografia este probabil arta cu cel mai mare impact în zilele noastre și tocmai această accesibilitate ar trebui să o centreze printre preocupările noastre. În lipsa unei abordări coerente, Festivalul de Film Transilvania repornește mașinăria complicată și neastâmpărată a cinematografiei românești, dându-i plămâni curajoși pentru aerul libertății, al recunoașterii internaționale.
Pe lângă acest rol de a reda funcțiile vitale acestei zone vizuale a artei, un festival înseamnă intermedierea unui anumit tip de cultură către publicul larg, în acest caz a unui anumit tip de film, după cum afirmă actorul Florin Kevorkian:
Filmul de festival este un film care merge pe idee, pe simplitate și pe un buget restrâns. Se vrea redarea realității în timpul ei, în spațiul ei, fără aplicații artistice specifice. În schimb, filmul pentru public se adresează unui public care deja este învățat cu filmele americane în care scenariul are un ritm alert. Un film care are nevoie de anumite aplicații scenaristice, în care să existe un anumit decupaj alert. Iar filmul de public românesc, este un film de poveste. Școala de scenaristică românească este o școală foarte bună, mai mult tributară poate școlii ruse deși, în ultima perioadă, a început să aplice din principiile americane prin care atașează subiectul de public.
Invitații speciali povestesc publicului
Revenind la ediția de anul acesta, pe fundalul contribuției în promovarea culturii românești, unul din filmele care i-a adus în fața sibienilor pe Vlad Păunescu, Tudor Chirilă și Constantin Chiriac este LIVE și anume povestea unei prezentatoare TV de succes, gazda unei apreciate emisiuni de investigații, care se trezește în mijlocul unei anchete complicate, cu politicieni corupți care intervin în politica editorială. Prezent în Sibiu pentru această proiecție, Tudor Chirilă îmbracă pe aceeași scenă a Teatrului Gong, în mai puțin de o săptămână, mai întâi haina actorului de teatru în spectacolul Coada, pentru ca apoi să ne apară în costumul dichisit al actorului de film. Nimic extraordinar după cum afirmă chiar el:
Actoria e unită în ambele ei ipostaze, teatrală și cinematografică, de adevăr. Atâta timp cât ești adevărat, funcționezi ca actor și în fața unui public de 500 de persoane într-o sală dar și fixat pe o peliculă. Adevărul rezistă în timp pe peliculă și creează vibrație în sală.
LIVE este o realizare cinematografică a lui Vlad Păunescu, pe care îl regăsim pentru prima dată în rolul regizorului după ce a interacționat cu această lume din perspectiva directorului de imagine și a producătorului:
Am produs peste 200 de filme. am făcut imaginea a 20 de filme. Cunosc industria cinematografică foarte bine. Filmul acesta a fost o joacă, dorindu-mi să-mi demonstrez mie că pot să fac și regie.
Un alt fel de vânători de comori
Un alt film care s-a bucurat de prezența actorilor în cea de-a doua zi a TIFF Sibiu este Comoara. Construit în jurul a două idei ce se resping, solidaritatea și proprietatea, lungmetrajul lui Corneliu Porumboiu reconstruiește povestea vânătorilor de comori, umanizând finalul printr-o scenă ce ne aduce un zâmbet cald: Costi, cel care își ajută vecinul în descoperirea comorii (acțiuni la o Mercedes-Benz), pune pe primul plan relația pe care o are cu fiul său, transformând acțiunile într-o veritabilă comoară cu fel și fel de mărgele, diamante, pietre prețioase…
Filmul vorbește despre istoria noastră printr-o istorie personală. Este o sondare destul de dură în straturile acoperite ale istoriei noastre. Noi avem talentul acesta de a acoperi lucrurile. Și politic, și istoric pentru ca apoi să vină generațiile următoare care caută, care descoperă trecutul pentru a știi ce are de făcut în viitor. (Adrian Purcărescu)
Ultima scenă face liantul dintre subiectul filmului și copilărie, fiind filmată într-un parc de joacă.
Filmul, reflecție a realității
Film-caleidoscop, București Non-stop este cel care a emoționat și a amuzat deopotrivă publicul sibian în a treia zi a festivalului, aducându-l printre noi chiar pe actorul Ion Besoiu cu tot cu cei 84 de ani ai săi. Cu o structură concentrică, lungmetrajul prezintă mai multe povești care se intersectează, punctul comun al acestora fiind un magazin non-stop aflat într-un cartier de blocuri.
Carmen în regia lui Doru Nițescu și el prezent la Sibiu alături de actorul Adrian Titieni, cel care este un croitor de personaje (important este să nu se vadă cusătura), este o oglindă ce reflectă segmente de o duritate necruțătoare precum boala cu care copila Carmen este diagnosticată:
Îmi doresc să fac filme și să văd filme care reflectă realitatea. Nu este vina oglinzii că realitatea este urâtă sau deformată și apare ca atare în filme. Prin Carmen mi-am dorit un film realist care să nu îndulcească, să nu schimbe, să nu ofere speranțe false. Cel mai important e să pleci cu întrebări de la un film nu cu răspunsuri. Până la urmă ce e foarte mișto la arta cinematografică este că te forțează să-ți pui niște întrebări despre tine și să-ți cauți propriile răspunsuri chiar dacă povestea de pe ecran nu e a ta. (Doru Nițescu)
Când personajele nu sunt interpretate, nu sunt jucate, nu sunt suma unor analize comportamentale, a unor concluzii la care au ajuns actorii și regizorul, ci sunt reale, cu lacrimi adevărate, atunci, ami ales, simți povestea pluridimensional. Raportarea la omul, la copilul din poveste se face pe un fundal puternic emoțional. Vibrezi mai mult, mai tare… Documentar observațional, Toto și surorile lui are acea duritate candidă a adevărului spus simplu, Alexander Nanau alegând varianta filmărilor fly-on-the-wall, adică regizorul și, împreună cu el și noi, se metamorfozează într-o muscăce îi însoțește, timp de 14 luni, pe Toto și surorile lui în cartierul în care trăiesc și anume Ferentari, București. Pe scurt, trei frați, Totonel, Andreea și Ana trăiesc într-un apartament insalubru alături de unghii lor dependenți de droguri, în timp ce mama lor se află în închisoare iar tatăl nu se implică deloc în viața lor.
Sâmbătă vremea a zâmbit atât de potrivit încât TIFF Sibiu a avut și prima proiecție în Piața Mare în ediția de anul acesta. Norocosul e chiar Tudor Giurgiu cu al său De ce eu?, film esențial în contextul acesta al prelungitei tranziții în care România se află. Metaforic, sub cerul liber am urmărit acest film care este un semnal de alarmă, o atenționare dar și un sprijin pentru susținerea celor care au cutezanța să aleagă poziția verticală. Prelungirea în realitate a acestui demers al lui Tudor Giurgiu s-a materializat printr-o colaborare cu cei de la Expert Forum:
Voi face o serie de documentare prin care dorim să găsim mai mulți Panaiți care sunt sigur că vor avea foarte multe de povestit.
Documentarul muzical
A fost și muzică la TIFF Sibiu! Mai întâi un Kurt Cobain umanizat sau, cum ar zice David Fear de la Rolling Stones, nefiltrat, cunoscutul artist fiind prezentat ca om, ca soț și tată, nu ca purtător de cuvânt al unei generații. Urmează apoi trupa The Stone Roses în The stone Roses: Made of Stone, un film ce urmărește momentul reunificării trupei după 16 ani, în 2012. Apoi, un Beatles sub reflectoarele lui Peter Flinth alături de dansabilii Pulp în documentarul VIDEO. Pulp, a film about life, death & supermarkets, în care Florian Habicht tratează atât portretul celebrei trupe, Jarvis Cocker, dar și o cronică socială a fostului oraș siderurgic Sheffield.
Ce înseamnă TIFF și ce va urma?
Tudor Giurgiu, directorul festivalului, afirmă în grabă:
TIFFul are locul lui bine definit în Europa și în lume. Oamenii au o experiență de festival plăcută. De exemplu, Piața Mare din Sibiu sau Piața Unirii din Cluj sunt locații fabuloase și să vezi un film acolo este tot ce-ți poți dori ca cineast.
Experiența multidisciplinară pe care TIFF o oferă în Cluj, ar putea prinde contur și în Sibiu:
Am avut o ieșire timidă în afara Sibiului, la Gura Râului. Anii ce vin plănuim tot felul de evenimente care să depășească zona filmului, poate teatru vizual sau concerte. E foarte greu să vii cu evenimente de top după un festival de anvergura FITS. Acum sondăm să vedem unde putem inova fără să repetăm ce se poate vedea deja.
Fotografii din arhiva TIFF Sibiu
