Actor, regizor, dramaturg și producător de origine portugheză, Tiago Rodrigues este una dintre cele mai originale voci ale teatrului mondial. În 1997, la vârsta de douăzeci de ani, a început colaborarea cu colectivul de actori al companiei belgiene tg STAN. Întâlnirea i-a marcat cariera, fiind profund impresionat de libertatea de expresie și de lipsa ierarhiei în cadrul grupului. Aici și-a dezvoltat stilul de joc și talentul pentru scrierea textelor dramatice.
În 2003, a fondat, împreună cu Magda Bizarro, compania de teatru Mundo Perfeito, iar în 2014 a fost numit director artistic al Teatrului Național Dona Maria II din Lisabona. Pentru bogata sa activitate culturală, a primit în 2018 Premiul Europa pentru Realități Teatrale, în 2019 titlul de Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor din partea statului francez, iar din partea celui portughez, Premiul Pessoa, cea mai prestigioasă distincție pentru arte și științe din Portugalia.
Din 2022 este director al Festivalului de la Avignon (Franța) și un important promotor al construirii de punți între orașe și comunități prin intermediul teatrului.
Anda Ionaș: Ca artist aveți o carieră internațională de succes, iar din anul 2022 sunteți director al Festivalului de Teatru de la Avignon. Cu ce gânduri ați acceptat această nouă provocare, știut fiind faptul că responsabilitățile administrative reduc timpul dedicat creației?
Tiago Rodrigues: Cred că decizia de a lucra pentru Festivalul de la Avignon este legată de misiunea acestuia, care trece dincolo de dorința mea de a face spectacole de teatru. E o nevoie de a contribui la creația altora și de a o face accesibilă publicului. În acest sens, când am început să lucrez ca director artistic al Teatrului Național Dona Maria II din Lisabona, sau, mai târziu, aici, la Festivalul de la Avignon, mi-am luat angajamentul de a mă pune în slujba culturii, a creației artistice, a teatrului, de a fi mai aproape de oameni, de societate. Sigur, toate acestea un artist le poate face prin spectacolele sale, dar să lucrezi pentru o organizație culturală și mai ales pentru un festival de importanța celui de la Avignon înseamnă să împingi și mai departe contribuția ta. Asta este motivația mea de a lucra la acest festival, și apoi șansa, onoarea și responsabilitatea de a putea să apăr misiunea sa în serviciul public, pe care o consider foarte importantă, nu doar pentru Franța, ci de asemenea pentru Europa și pentru întreaga lume.
AI: Care credeți că este importanța diplomației culturale în lumea actuală?
TR: Într-o lume în care vedem tot mai mult exemple de închidere, tensiune, conflict, cultura e foarte importantă, fiind un liant între popoare, culturi, limbi, întru apărarea diversității viziunii asupra lumii. Percepțiile diferite asupra lumii înseamnă bogăție, nu probleme. Să vezi lumea diferit, cum, de exemplu, o pot vedea poporul român, portughez sau francez, înseamnă bogăție, dacă reușești să dialoghezi. Cultura ne permite să descoperim prin intermediul teatrului sau a altor arte viziunea celorlalți, numitorul comun al umanității și, de asemenea, zbaterile condiției umane.
În acest sens cred că diplomația culturală are forța de a aduce împreună oamenii dincolo de diferențe. Descoperim prin intermediul unor festivaluri internaționale ca cel de la Avignon sau de la Sibiu efortul care se face peste tot în lume, de apropiere culturală, mentală, umană, în ciuda distanțelor geografice. Această apropiere se face nu numai prin intermediul a ceea ce este identic, ci și prin ceea ce este diferit, prin curiozitate, prin dorința nu doar de a respecta diferența, ci chiar de a o iubi.
AI: Ați vorbit în numeroase interviuri despre gândirea divergentă, ieșirea din spațiul consacrat al teatrului și orientarea spre comunitate. Ar trebui teatrul să aibă un rol social mai pregnant?
TR: În primul rând trebuie să spun că teatrul nu are obligația de a avea un rol. Teatrul ESTE, face parte din experiența umană, din aventura de a fi viu. Chiar și sub dictatură, chiar și în închisoare, chiar și privat de drepturile și libertățile fundamentale, teatrul tot ar exista. Eu cred că dacă există un rol pentru teatru asta nu înseamnă că artiștii trebuie să facă un anume tip de teatru pentru a îndeplini un rol, ci că societatea ar trebui să creeze mijloacele pentru ca, pe de o parte artiștii să poată lucra, și pe de altă parte, pentru ca un număr cât mai mare de persoane să poată avea acces la creația artistică. Pornind de la aceasta, e adevărat că teatrul poate să aibă un rol educațional, să lărgească orizontul și cunoștințele oamenilor asupra lumii, să promoveze dezbaterea, dialogul, să trezească sensibilitatea.
Poate deci să aibă mai multe roluri care să traverseze viața unei ființe umane și a unei societăți, poate să fie centrul democrației. Dar pentru ca toate aceste roluri să fie îndeplinite există o condiție primordială: cea de a nu pretinde teatrului să se plieze pe niște așteptări. El trebuie să fie liber, să ne surprindă, să ne arate lucrurile pe care nu le înțelegem, să cerceteze, și mai trebuie să fie susținut prin mijloace financiare și umane. O societate are datoria să susțină creația artistică, ca garanție a faptului că ea nu este rezervată numai unei minorități bogate, unor oameni care pot accede la educație, ci este în serviciul public, fiind finanțată corespunzător într-o democrație. Apoi mai este nevoie și de mediere, de organizații culturale, teatre, festivaluri, care fac o muncă de descoperire a noilor estetici pentru ca teatrul să se reînnoiască și publicul odată cu el.
AI: Teatrul pe care îl faceți se bazează în general pe texte pe care le-ați scris dumneavoastră, care pornesc adesea de la o notiță biografică, o întâmplare adevărată, un document… Considerați că teatrul este mai autentic atunci când creatorul (actorul, regizorul) se implică emoțional?
TR: Eu cred că orice teatru vorbește mereu despre experiențe personale, pleacă întotdeauna de la real. În anumite piese această raportare la real poate fi mai mult sau mai puțin explicită. De exemplu, în spectacolul „No Yogurt for the Dead”, care va fi prezentat în FITS 2025, eu vorbesc despre un episod autobiografic, decesul tatălui meu, dar nu cred că piesa este mai adevărată, legitimă sau mai personală ca o piesă de ficțiune scrisă de altcineva. Cred că teatrul oferă mereu posibilitatea unei exprimări personale în cadrul unui colectiv și acest colectiv se angajează și el personal. Teatrul nu este doar expresia unui individ, chiar dacă există un autor, un regizor, ci se face în colectiv.
Orice piesă conține mereu ceva din viața oamenilor. Spre exemplu, în cea mai veche tragedie antică cunoscută, Perșii de Eschil, perșii sunt prezentați într-un exercițiu de ficțiune absolut. Eschil și-i imaginează pe cei învinși în război, pe ceilalți, și îi prezintă publicului Atenei. Sunt oameni diferiți, cu altă viziune asupra lumii. Cu aproximativ zece ani în urmă, Eschil participase la război împotriva perșilor, de partea învingătorilor, dar el decide să prezinte la Atena istoria celor învinși, pentru ca să îi înțeleagă, să se pună în locul lor.
Acolo este tot atâta ficțiune cât și teatru documentar. În teatru, realitatea cred că este mereu foarte prezentă, pentru că publicul este prezent. E un ansamblu uman, care participă la ceva care este pe punctul de a se întâmpla. Nu este vorba despre o proiecție, ca în cinema, despre ceva gata făcut, care va fi reprodus mereu în același fel. Fiecare reprezentație are realitatea ei și asta face ca totul să fie foarte personal, pentru că este o experiență unică între artiști și public și niciodată nu se va repeta.
AI: Dar atunci când alegeți să puneți în scenă povești cunoscute precum „Hecuba”, „Antoniu și Cleopatra”, „Livada de vișini”, etc, care sunt elementele pe care le căutați?
TR: În aceste texte trebuie să existe deja o dimensiune personală. Să spunem că trebuie să recunosc într-un text exprimarea unui sentiment profund ce îmi aparține, ceea ce pot să găsesc într-un episod al vieții mele sau într-un eveniment pe care l-am observat, la care am participat și pe care îmi doresc să-l descriu, să fi fost atins sau bulversat în mod personal de către o operă, de ideile sale.
Apoi să existe și posibilitatea de a învăța ceva. Un nou proiect este, de asemenea, un mod de a învăța mai multe despre subiecte care mă interesează și pe care vreau să le înțeleg mai bine (despre politică, gastronomie, medicină), să am mai multe informații să reflectez și să împărtășesc întrebări. Un al treilea criteriu ar fi să găsesc într-o piesă sau un material de bază— fie că este Hecuba de Euripide, Madame Bovary de Flaubert sau Livada de vișini de Cehov— întrebări asupra lumii care sunt în mod strălucit formulate, pentru că teatrul care mă interesează pe mine este teatrul care ridică întrebări publicului.
AI: Implicați și actorii în scrierea textului? Este un proces de colaborare?
TR: Da. Scriu în timpul repetițiilor, pornind de la conversațiile și dezbaterile cu actorii, păstrez de asemenea întrebările lor, petrec mult timp în jurul mesei cu întreaga echipă, chiar și cu tehnicienii și producătorii. În primele zile de repetiție la un nou proiect poate că eu îmi imaginez ceva, dar în timpul repetițiilor caut să construiesc o imaginație colectivă, împărtășită.
AI: Dar pentru textele care se inspiră din experiențe personale, cum este „No Yogurt for the Dead”, unde găsiți tăria de a înfrunta astfel de subiecte dureroase, de a le retrăi prin teatru? Mulți s-ar feri să deschidă vechi răni… Există un efect de catharsis în asta?
TR: Din experiența mea, rănile devin mai puțin dureroase când sunt tratate prin teatru. Cred că teatrul are această putere de a consola, de a repara, de a alina, cum se întâmplă și în cazul spectacolului „No Yogurt for the Dead”, în teatrul care se opune morții, este o modalitate de a spune că ceva ce moartea a întrerupt poate continua prin teatru.
Traducere: Ana Blanca Ciocoi-Pop; Cover foto: Michiel Devijver
Varianta în engleză, aici.
